„Omul ăsta a făcut atâta bine încât nu merita un asemenea tratament.” Cu o astfel de logică, apărătorii preşedintelui Consiliului Judeţean Argeş, Constantin Nicolescu, au încercat să ne demonstreze că arestarea acestuia reprezintă un abuz al procurorilor. Nu este prima dată când auzim un asemenea argument. Cât bine se află, în realitate, în spatele „binelui” făcut de asemenea personaje?
În primul rând, să înţelegem cum funcţionează, de fapt, România medievală. Fiecare judeţ este controlat de un grup (restrâns) de politicieni, în fruntea căruia se află un mare şef. Oficial, acesta poate avea orice funcţie politică, aleasă sau numită, dar cu atribuţii limitate de lege: preşedinte de Consiliu Judeţean, prefect, primar sau parlamentar. Neoficial, şeful grupului controlează tot ce mişcă în judeţ: angajările în instituţiile publice, afacerile pe bani publici (şi nu numai) sau chiar actele de caritate (pomeni electorale, în general). Uneori, acelaşi grup conduce judeţul patru ani, opt ani sau chiar mai mult. Astăzi într-un judeţ pot fi la putere cei de la PDL, ieri au fost cei de la PSD, mâine pot fi liberalii. În ultimii 10-15 ani, presa a consacrat termenul de „baron” pentru lideri absoluţi din judeţe. Radu Mazăre la Constanţa, Constantin Nicolescu la Argeş, Marian Oprişan la Vrancea sau Gheorghe Ştefan (Pinalti) la Neamţ sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi. Aproape fiecare judeţ este condus de un baron local, de la orice partid.
Despre fiecare dintre liderii locali ai României se poate spune, fără nici o exagerare, că sunt putred de bogaţi. La fel, cu siguranţă există mulţi oameni care ar putea jura că baronii au făcut la viaţa lor şi „mult bine”. Câteva exemple:
Au angajat cu siguranţă într-o instituţie publică, la rugămintea unui coleg de partid, oameni care nu şi-ar fi găsit singuri o slujbă decentă. În cei 20 de ani de democraţie, baronii au făcut atât bine din acest fel încât au creat cel mai monstruos aparat administrativ posibil: 240.000 de funcţionari. E drept, au făcut bine unor oameni, dar ne-au făcut rău nouă tuturor, pentru că, în loc să finanţăm investiţii în infrastructură, plătim salariile unor pile.
Au dat lucrări plătite din banii statului unor prieteni, colegi de partid sau rude. Le-au făcut mult bine oamenilor respectivi, băgându-le în buzunare sute de mii sau chiar milioane de euro, dar am pierdut noi toţi, pentru că s-a distrus astfel orice concurenţă cinstită în afaceri.
Au făcut pomeni, au dat alimente sau haine unor oameni nevoiaşi, cu precădere în anii electorali. Le-au făcut un bine săracilor, dar ne-au făcut rău nouă tuturor, pentru că prin aceste acte de binefacere au cumpărat de fapt voturi, aruncând astfel în derizoriu însăşi ideea de alegeri democratice.
Au asfaltat un drum, o stradă periferică, o uliţă dintr-un sat, rămase tot timpul în afara planurilor de modernizare. Au tras canalizare sau au extins reţelele de apă potabilă într-un cartier mărginaş. Şi în acest caz, „binele” nu vine decât în campania electorală. Asfaltul nu e o componentă a civilizaţiei, ci un fel de pastilă de memorie: „Nu uitaţi cine v-a scos din noroi, ca să ştiţi ce votaţi”. Acest „bine” ne face tuturor rău şi pentru că demonstrează că, în România, asfaltul, canalizarea şi apa potabilă pot sta la cheremul unui singur om, care decide singur cine trece în secolul 21 şi cine rămâne în Evul Mediu.
Pentru aceia dintre noi care nu s-au angajat pe pile la stat, nu au tras sfori să pună mâna pe contracte publice şi nu s-au umilit la zahărul şi uleiul împărţite de politicieni, „binele” făcut de baroni este, de fapt, Răul. De aceea, o reacţie firească la tipul de argumente folosite în cazul Nicolescu ar trebui să fie senzaţia de greaţă.
