Onorariul primit la Festivalul de la Bayreuth, în calitate de tânăr dirijor român, mi-a permis să-mi plătesc participarea la Concursul Internaţional de Dirijat Harbert von Karajan, în Berlinul de Vest, septembrie, 1982. Au fost zeci de artişti din vestul Europei care m-au întrebat de ce nu participă statul român. Am râs. Ca să ajung în Berlin, m-am uitat după varianta cea mai ieftină, autobuzul, la preţ de 96 de marci. Îmbarcat în autobuz, eram la punctul de frontieră cu Germania Democrată sau DDR. Am dat paşaportul unui ofiţer de frontieră, cu privirea de oţel şi ţinută rigidă. S-a uitat în paşaport, mi-a făcut semn să aştept. S-a întors şi mi-a spus în germană să cobor. Nu ştiam ce se întâmplă.
Mi-a spus că nu pot să mă duc spre Berlinul de Vest, pentru că nu am viză. I-am spus că am viză de RFG şi nu m-am gândit la altă viză. I-am spus că trebuie să fiu a doua zi la prima etapă a Concursului Herber von Karajan. Mi-a spus că nu pot să mă duc spre Berlinul de Vest pe pămînt. Pot să ajung numai prin aer. Şi-a desfăcut braţele imitând caraghios zborul unei păsări, apoi a unui avion. „Ia-ţi bagajul şi go back, în RFG“, zice el. Eram singur, pe teritoriu RFG, fără bani, în pustiul unui punct de frontieră Eram disperat. A doua zi trebuia să trag bilet în cadrul primei atape a concursului. Urma să pierd toţi banii plătiţi pentru selecţie. Pierdusem deja 96 de marci pe autobuz.
A oprit un Mercedes care venea dinspre Berlin. I-am explicat domnului de la volan cine sunt şi ce mi s-a întâmplat. „Vom merge la aeroportul din Nurnberg“, îmi spune el. Într-o oră şi jumătate eram în aeroport. Aşteptam avionul spre Berlin, când se anunţă că există o bomba în aeroport. Dumnezeule, tocmai scăpasem de un coşmar la frontieră iar acum dau de o bombă. Din lac în puţ.
În sfârşit, în Berlin
Seara am ajuns în Berlin. Am dormit la d-l Coman, un clarinetist din Mediaş, pensionat, stabilit de mult timp în Berlinul de Vest. A doua zi am tras bilet, privind ordinea în concurs. Urma să dirijez peste două zile. Foarte bine. Trebuia să uit tot ce a fost, să-mi studiez partiturile, să mă concetrez numai asupra concursului. Cele 10 zile care au urmat au fost extraordinare. Am trăit absurditatea împărţirii aceluiaşi oraş, aceiaşi capitală (RFG-ul avea atunci capitala la Bonn), aceeaşi naţiune, vorbind aceeaşi limbă. Sunt fericit pentru toţi germanii că acel coşmar s-a terminat. Voi povesti în detaliu despre cum mi-a rămas Berlinul în minte şi în suflet.
