» La Brooklyn Academy of Music, unul dintre cele mai importante spatii artistice din New York, se joaca "Sfarsit de partida" de Samuel Beckett, in regia lui Andrei Belgrader, cu John Turturro, Elaine Stritch, Alvin Epstein si Max Casella.
» Andrei Belgrader a parasit Romania in 1978, iar singurele lui piese montate aici au fost interzise de cenzura in anii ’70. Regizorul ne-a declarat ca ar vrea sa revina in Romania pentru a monta un text mai putin cunoscut al lui Shakespeare, "Pericle".
» Interviul a fost realizat la sediul Institutului Cultural Roman din New York, cu participarea Corinei suteu (Cs, directoarea ICRNY), a lui Cristian Neagoe (CN, PR coordonator ICR) si a scriitorului Razvan Tupa (RT).
E.V.: Vreau sa incepem chiar de la spectacol. "Sfarsit de partida" este unul dintre textele atipice ale lui Beckett si mai putin jucat. Dumneavoastra il montati dupa "Asteptandu-l pe Godot", care v-a adus si un premiu important. De ce "Sfarsit de partida"?
A.B.: Mi-a fost frica de ea toata viata si intr-o buna zi am zis "acum il fac". E foarte depresant, dar e si foarte comic. Nimeni nu vrea sa stie chestiile astea de fapt. Intr-o buna zi vorbeam cu John Turturro, care mi-a tot propus de ani de zile sa facem spectacolul asta si eu i-am tot spus "mmm, nu stiu", si o data am zis "gata, il facem".
E.V.: Sa inteleg ca este propunerea lui Turturro?
A.B.: Nu, noi vorbiseram de mult ca o facem si eu ma tot feream cumva, pentru ca nu voiam sa aud despre moarte, despre asta-i vorba. E mult mai placut sa nu stii nimic despre chestia asta.
C.N.: Pe de alta parte, dvs. ati reusit sa scoateti in evidenta niste elemente foarte comice. Cand citesti piesa, acestea sunt undeva in subtext, dar dumneavoastra le-ati adus in lumina reflectorului. Cum ati reusit asta?
A.B.: Fara elementele comice ar fi, intr-adevar, foarte greu de vazut. si e greu de citit. Dar sunt acolo, adica sunt scrise, nu e nimic descoperit de mine. E foarte greu, am vazut o multime de spectacole cu actori extraordinari si de obicei e plictiseala, din cauza ca e totul asa de intunecos ca te-apuca somnul.
"Am fost criticat ca am masacrat o multime de dramaturgi"
C.N.: Am observat ca ati pastrat pana la ultimul cuvant indicatiile lui Beckett din piesa. Dar e si foarte greu sa te indepartezi de ele intr-o constructie ca aceea a lui Beckett, care isi scria piesele in timp ce erau jucate.
A.B.: Bine, el le-a si regizat de doua ori si a mai si schimbat cateva chestii. Ca sa fiu cinstit, de obicei nici nu ma uit la text. De fapt, am o reputatie destul de pe dos. Am fost criticat enorm de tot felul de literati ca l-am masacrat pe Shakespeare, ca am masacrat o multime de dramaturgi. Eu nu cred ca i-am masacrat, criticii credeau asta. Cu Beckett acum fac exact pe dos. Am asa un respect… Prima oara cand am facut un spectacol de Beckett mi-am dat seama ca de cate ori inventam ceva mai departe de ce scria el nu era bine.
"La sfarsitul spectacolului a fost ca dupa un concert de rock’n’roll"
E.V.: De ce asta si de ce Beckett? Care mai este locul lui Beckett in dramaturgia de astazi, cand se poarta altceva, daca putem vorbi in acesti termeni? Beckett vine cu un alt limbaj, cu un alt discurs, cat mai sunt oamenii interesati de acest absurd?
A.B.: Eu nu cred ca Beckett e absurd, asta e doar o pecete. Cand am facut primul "Asteptandu-l pe Godot" la American Repertoire Theater, directorul de acolo a fost foarte incantat ca i-am propus asta, dar a zis: n-o sa avem oameni. si a fost cel mai mare succes de casa pe care l-au avut vreodata. Nu numai ca era plin incontinuu, dar erau oameni in picioare. Ieri seara, la sfarsitul spectacolului, care e mai bun acum decat la premiera, pentru ca merge mult mai rapid, e cu cinci minute mai scurt, a fost la sfarsit ca dupa un concert de rock’n’roll, ceea ce chiar mi-a facut o bucurie extraordinara. Oamenii bateau din palme, fluierau, tipau si tot spectacolul a avut atmosfera asta. Iar eu cred ca asta e calitatea lui Beckett, de fapt. E foarte greu de facut si-ti trebuie niste actori extraordinari. Altfel, nu poti. Dupa mine, e cel mai important spectacol din ultimii multi ani.
C.s.: Eu as avea o intrebare legata mai mult de relatia cu Turturro. In contextul artistic al unui actor, faptul ca el vrea sa faca textul acesta cu dumneavoastra se leaga de ce? De intalnirea dvs., de evolutia dvs. in timp, daca l-ati fi facut acum doi ani, ce s-ar fi intamplat cu acest personaj? si de ce Turturro voia sa joace acest text?
A.B.: E mai mult de doi ani. Vorbim de fapt de vreo 4-5 ani. Lui ii place extraordinar textul si mie la fel. E mult peste ce pare cand il citesti. Intre altele, si John si eu suntem mai putin interesati de partea intelectuala, care este asociata de obicei cu Beckett. Lui Beckett ii placeau foarte mult Charlie Chaplin si Buster Keaton, ei ar fi fost distributia ideala pentru "Asteptandu-l pe Godot". John Turturro vine din traditia asta, chiar daca nu are poate acelasi continut, dar astea sunt mijloacele pe care le foloseste. Noi am lucrat mult impreuna, avem o multime de gusturi comune, iar textul acesta este un fel de "King Lear" pentru el. Ii place la nebunie, umbla obsedat si acum, cand lucreaza la altceva, este intr-o alta lume, nici nu poate sa doarma.
C.s.: Ce inseamna pentru un actor de film revenirea la teatru?
A.B.: El a mai facut teatru din cand in cand, nu a renuntat niciodata. E un actor foarte versatil, care are tehnica de teatru. Din pacate, am lucrat si cu actori de film care nu sunt foarte buni pe scena.
E.V.: Ati mai colaborat cu el pe teatru sau numai pe film?
A.B.: Am colaborat si pe film, dar am facut si cateva piese impreuna. Mai am un proiect impreuna cu el…
E.V.: Tot un Beckett!
A.B.: Nu! Am sarit in alta parte. Este bazat pe "Ubu", este un musical pe care l-am scris eu impreuna cu cineva, un rock’n’roll musical, are si rap, "Ubu rock", pe care l-am facut in Boston si pe care acum vrem sa-l facem impreuna in New York.
E.V.: si cum e?
A.B.: O nebunie. Urla lumea, oamenii veneau cu zarzavaturi si alte chestii, citisera in ziare ca trebuie sa ai ceva la tine, sa arunci, devenise un fel de cult. Cei care nu aveau, isi aruncau chilotii, pantofii, ochelarii…
E.V.: Chiar se intampla asa ceva?
A.B.: Nu prea, dar s-a intamplat. Habar nu am avut ca o sa se ajunga aici. E un singur numar muzical care provoaca chestia asta.
E.V.: Puteti sa ni-l descrieti?
A.B.: Pot, pentru ca este asa de imbecil si asa de simplu! E un cantec repetitiv: "Haina mea are un nasture". Se repeta de vreo cinci ori. Dupa care: "Haina mea are doi nasturi" si tot asa. Sunt mai multi soldati care tot canta si un general cu un cap de metal si tot soiul de instalatii in loc de organe. Acesta dispare pana la urma intr-o gaura. Canta de la doi, trei, sase, pana ajungem la exasperare. Dar primele 15 minute….
E.V.: Primele 15 minute? Dar cat dureaza?
A.B.: 22 de minute.
C.N.: Pana cand incepe lumea sa arunce cu zarzavaturile?
A.B.: Eu nu am inteles cum a functionat asta matematic. Erau alti oameni in fiecare seara. Dar stiam exact unde este prima faza…
E.V.: La al catelea nasture incepea?
A.B.: Aproximativ la al 17-lea. Era mult pana atunci, pentru ca se repeta fiecare faza de nu stiu cate ori. Incepeau sa rada dupa 4-5 nasturi, apoi se facea putina liniste. Cand ajungeam la 13-14, incepea un ras inspaimantator si pe la 17 incepeau sa arunce cateva lucruri.
E.V.: Va asteptati la asta? Sau chiar ati regizat-o, din moment ce a ajuns sa faca parte din spectacol?
A.B.: Nu m-am asteptat absolut deloc. S-a intamplat chiar de la premiera, complet spontan. Dupa nu a mai fost spontan, pentru ca s-a relatat in ziare si oamenii au inceput sa vina cu sacose. La sfarsit, stateau oamenii sa-si ia pantofii, hainele, chilotii, sutienele. Erau cozi enorme sa-si recupereze lucrurile.
"A devenit periculos cand au inceput sa arunce cu pepeni"
E.V.: V-a speriat asta sau dimpotriva?
A.B.: A devenit periculos cand au inceput sa arunce cu pepeni. Asta s-a intamplat dupa o vreme, cand a fost reluat show-ul. Acum oamenii chiar veneau pregatiti. Erau unii care veneau din nou si din nou. Le placea atat de tare sa arunce lucruri, ca reveneau. La un moment dat au aruncat pepeni si asta chiar a fost periculos. Directorul teatrului iesea la inceputul spectacolului si spunea: Actorii pe care ii vedeti sunt vii, nu sunt papusi, va rugam sa nu-i omorati.
E.V.: Dar cred ca intr-un fel aceasta practica a fost incurajata.
A.B.: Nu a fost nici incurajata, nici descurajata, a mers de la sine.
R.T.: Credeti ca este sansa pe care o au autori la Beckett, Ionesco etc. sa creeze reactii vii?
A.B.: "Ubu rock" inca de la inceput a creat o reactie inspaimantatoare din cauza celebrului cuvant "cacat". Acum, spunand "cacat", nu supara de fapt pe nimeni, deci a trebuit sa facem niste eforturi foarte mari. Atunci am gasit cuvantul-dinamita in limba engleza. In Anglia si in Australia nu e asa o problema foarte mare, dar aici daca spui "cunt"…
C.s.: E un dezastru.
A.B.: Exact. Asa ca noi il spuneam la doua minute. Am reusit sa provocam un altfel de scandal.
C.s.: Va propun sa revenim la "Endgame". Sa montezi la Brooklyn Academy of Music din New York…
A.B.: E primul lor spectacol pe care il produc.
C.s.: Da, e prima data cand ei produc un spectacol. Sigur ca o fac in primul rand datorita lui Turturro, dar pentru mine a fost o enorma fericire faptul ca o fac cu dumneavoastra. Ce este pentru dumneavoastra BAM?
A.B.: Este intr-adevar – daca exagerez un pic – singurul loc in care se fac lucruri cu adevarat artistice in New York.
C.s.: Acolo vine Peter Brook, acolo vine Pina Bausch, acolo vine Thomas Ostermeier.
A.B.: Este un loc de calitate si nu prea sunt multe asemanatoare in NY.
C.s.: Ce a insemnat pentru dumneavoastra toata experienta Hollywood-ului?
A.B.: Lucrez foarte mult cu Tony Schaloob, care mi-a fost student. Prin el am regizat un show care se cheama "Monk".
C.s.: Cum arata lumea serialelor, a Los Angeles-ului?
A.B.: Obosita. E foarte greu. Mie imi place, dar nu as vrea sa fac numai asta.
C.s.: Dar e mai putin creativa?
A.B.: Eu am avut noroc. Pentru ca asta este unul dintre putinele show-uri in care regizorul are ceva de spus. La cele mai multe exista o formula, poate fi mai bine sau mai rau, dar la un moment dat automat intri in formula. La "Monk", ei scriu lucruri noi incontinuu si asteapta de la regizor sa creeze incontinuu, ceea ce este mult mai amuzant. Am facut si un "Law and Order", cu Chris Noth…
C.s.: Cel din "Sex and The City".
A.B.: Da. si la acesta din urma e mai multa formula, trebuie sa faci in 14 ore pe zi ceea ce ar trebui facut intr-o saptamana.
C.s.: Dar merita la nivel creativ?
A.B.: Nu. Dar, sa fiu cinstit, ma amuza. Ma amuza faptul ca este posibil. Inca o data, nu as vrea s-o fac tot timpul, dar cand si cand imi spun: Asta e complet imposibil, ce-ar fi sa incerc? E o jucarie aproape noua pentru mine si de aceea imi place foarte-foarte mult.
E.V.: A schimbat ceva greva scenaristilor de acum cateva luni?
A.B.: Deocamdatanu se vede. S-ar putea sa fie o greva a actorilor, care ar fi mult mai grava. Eu, de exemplu, trebuia sa fac un show in mai si lucrurile s-au amanat. S-ar putea sa se schimbe situatia, si nu in bine, dupa cum se arata.
C.s.: Eu m-as intoarce la spectacol, cu o intrebare care nu are nici o legatura cu ce am discutat pana acum. Mi s-a parut extraordinar cum Turturro a reusit, stand pe scaun tot timpul piesei, sa ordoneze spatiul scenei si sa te tina concentrat, fara sa te lase sa te plictisesti. Care a fost cea mai dificila parte pe care el a trebuit s-o rezolve?
A.B.: Fiecare bucata a trebuit lucrata in adancime si pentru fiecare a trebuit sa gasim un fel de forma. Cliseul este ca Beckett nu are nici un pic de actiune. E adevarat, nu exista actiune in sensul clasic, nu sunt masini care alearga pe acolo sau motociclete. Exista, in schimb, o groaza de actiune mica. Pe asta am lucrat cu el foarte mult, sa gasim fiecare bucatica si el are talentul sa le exprime in mare, nu in foarte mic. Beckett sustinea ca spectacolul trebuie facut intr-un teatru foarte mic si inteleg de ce. Dar noi stiam ca o sa fim intr-un teatru atat de mare.
C.s.: si calitatea atentiei…
A.B.: A fost mai slaba la premiera. Aseara, de exemplu, erau de trei ori si mai mult ras, si mai multa liniste sau nemiscare.
E.V.: Cat timp ati lucrat la spectacol?
A.B.: Foarte putin. Patru saptamani incluzand si partea tehnica.
E.V.: Foarte putin! Asa se petrec de obicei lucrurile?
A.B.: Pe scurt, e o chestie de bani. Uneori am cinci saptamani, cand am sase sunt foarte fericit.
E.V.: Ati plecat in 1978 din Romania. Cand ati ajuns in America?
A.B.: Dupa vreo 6-7 luni. Timp in care am stat in Grecia, la plaja. Fara nici un ban.
E.V.: Ati lucrat in teatru de cum ati ajuns aici?
A.B.: Nu, dar am lucrat destul de repede, spre uimirea mea.
E.V.: Tocmai. Nu e greu, mai ales cand esti nou-venit?
A.B.: Este. Probabil acum este si mai greu. Am intrat intr-un teatru care se chema "teatru national": o cocioaba, cu o multime pe porumbei, niste pisici, pe Bowery, care acum e foarte "sisi", dar care pe vremea aia era plin de betivi si de homlesi. Am intrat si mi-a placut spatiul. L-am vazut pe tipul caruia am crezut ca ii apartine teatrul, m-am dus la el si i-am spus: "Sunt regizor, din Romania, vreau sa fac o piesa aici". "Sigur", zice el. "Sa-ti spun ce vreau sa fac." "Nu-mi spune, o sa fie o surpriza." asta a fost inceputul meu. Am mai avut inca o surpriza, mai putin placuta. Dupa vreo doua luni de lucru, au inceput sa construiasca un decor pentru un alt spectacol. si, in loc sa faca un decor normal, ei construiau cu caramizi, cu ciment in mijlocul scenei. Asa ca a trebuit sa plecam de acolo.
Deja lucrasem foarte mult din spectacol si nu mai aveam loc. Am umblat de colo-colo, sa gasim un spatiu. si am gasit. O cucoana foarte draguta, care a fost impresionata ca avem un show. Ea avea un spatiu foarte-foarte frumos. Acolo ea facea un fel de "scream therapy", batea oamenii cu un bat moale. Ea era psihiatru. In teatrul asta, avea o camaruta de unde din cand in cand se auzeau niste tipete. Dar ne-a lasat sa facem spectacolul acolo si a fost un succes foarte mare.
E.V.: Asta v-a lansat?
A.B.: Da, am avut noroc.
E.V.: Inainte de a pleca din Romania, ati facut teatru?
A.B.: Am facut. Am terminat Institutul de Teatru si am lucrat in Sibiu. Am facut un spectacol in Bucuresti.
"La Bucuresti, am facut «Conu Leonida», care s-a interzis dupa zece spectacole"
C.s.: Cu cine ati fost in generatie?
A.B.: Tocilescu, Purcarete, Cornisteanu.
C.N.: Dar spectacolele dvs. au fost interzise.
A.B.: Da. In diverse faze de realizare.
E.V.: De ce?
A.B.: Nu stiu. Se ajunsese la o aberatie, era in perioada de dupa vizita lui Ceausescu in China. Inainte mai era ceva libertate, dar dupa a fost o nebunie intreaga. Am facut "Conu Leonida", care s-a interzis dupa zece spectacole. La asta mai inteleg de ce. Dupa, am lucrat la "Nazdravanul Occidentului", care nu are nimic politic. Nu stiu ce i-a apucat, l-au interzis in mijlocul repetitiilor. Trebuia sa mai fac "Dragonul", care s-a interzis pe loc. Am fost dat afara din toate teatrele.
C.s.: In ultimii cinci-sase ani, multi regizori au revenit in Romania. Daca v-ati intoarce, cu cine ati vrea sa lucrati?
A.B.: Am vorbit cu un numar de oameni. Eu sunt putin speriat, ca nu cunosc mai nimic. Vreau sa vad actorii, mi-e greu sa aleg ceva fara sa stiu actorii. Am vorbit cu Diaconu, cu Ducu Darie, cu Tompa, cu Caramitru. Ar fi trebuit sa fac ceva acum, in mai, un Shakespeare care nu se face foarte des, dar care mie imi place foarte mult, "Pericle". Am vrut sa-l fac la Icoanei, dar ei au in vara asta nu stiu ce constructii acolo.
E.V.: Inseamna ca prin toamna ne putem astepta la ceva?
A.B.: Mi-e destul de greu. Mai ales ca voi incepe sa predau la Universitate in Los Angeles. E destul de complicat si asta aranjasem, sa vin sa lucrez in mai si sa revin in toamna, pentru premiera.
