Este prea puţin probabil ca Traian Băsescu să fi comis un simplu faux pas atunci când a atacat virulent activitatea DNA. Preşedinţia sa a intrat, de-acum, în cel de-al optulea an – timp în care a făcut relativ puţine gafe publice comparativ cu numeroasele presiuni cărora a trebuit să le facă faţă. Lamentările sale despre procurorii care nu răspund pentru distrugerea carierelor unor oameni politici achitaţi, într-un final, în dosare de corupţie denotă o viziune extrem de simplistă asupra complexului mod de funcţionare a unui sistem judiciar. Viziunea în cauză îi va fi fost inoculată, probabil, de pleiada membrilor PDL îngroziţi de numărul crescând de granzi locali din propriile rânduri prinşi în plasa DNA pe parcursul ultimelor luni.
Se poate concluziona, aşadar, că sprijinul la cel mai înalt nivel al activităţii DNA în vederea combaterii corupţiei printre cei care se consideră parte a elitelor ţării este incompatibil cu strategia de supravieţuire politică avută în vedere de Băsescu şi Boc. Astfel, PDL continuă să primească cu braţele deschise orice traseist dispus să se alăture partidului sau coaliţiei – indiferent de precaritatea reputaţiei acestuia. Iar UNPR creşte ca-n poveşti, inclusiv din punct de vedere al influenţei, fiind la ora actuală un soi de USL mai dispusă la trocuri politice decât pandantul ei din opoziţie. Mai pragmatici, liderii UNPR au optat pentru coabitarea cu principalul partid de guvernământ, şi nu pentru nimicirea acestuia.
În termeni europeni, prioritizarea luptei anticorupţie aduce oricum din ce în ce mai puţin capital politic. Influenţa Comisiei Europene, principalul factor extern de susţinere a DNA, continuă să scadă rapid, pe când noile structuri comunitare preconizate reflectă preponderent interesele economico-financiare ale Franţei şi Germaniei. La ceremonia funerară publică a fostului lider ceh Vaclav Havel, Traian Băsescu a fost plasat lângă Nicolas Sarkozy. Nu ştiu dacă schimbul de opinii dintre domniile lor va fi fost sumar sau amplu, dar mă tem că dialogul nu va fi vizat nici Mecanismul de Cooperare şi Verificare al CE şi nici eforturile româneşti în privinţa combaterii corupţiei. Preşedintele României ştie prea bine că elita politică de la Paris este în prezent preocupată pe de o parte de menţinarea primatului Franţei în cadrul UE în pofida precarei situaţii financiare a ţării, iar pe de alta de alegerile prezidenţiale din acest an. În Grecia şi Italia s-a trecut oricum deja peste o serie de principii şi procedee democratice, astfel că un downgrade al luptei anticorupţie în România are puţine şanse să provoace şocuri nervoase la Berlin sau Paris. Graţie pionieratului ei în materie de măsuri de austeritate implementate în Europa, România va avea în mod cert parte de mai puţine sprâncene ridicate în chestiuni de politică internă decât, spre exemplu, Ungaria sub guvernarea Viktor Orban.
Dacă Băsescu doreşte să renege DNA în baza unor reproşuri extrem de discutabile şi mai mult sau mai puţin legitime, atunci sarcina sa de a face, la finalul celui de-al doilea mandat, bilanţul propriei preşedinţii va fi una deosebit de ingrată. Până acum o lună, a avut doar cuvinte de apreciere la adresa activităţii DNA şi a procurorului-şef Daniel Morar, părând un susţinător ferm al luptei anticorupţie – principalul aspect care i-a adus aprecierea partenerilor externi. Această susţinere constantă a luptei anticorupţie a constituit, de altfel, şi deosebirea crucială faţă de mandatul lui Emil Constantinescu – care nu s-a remarcat defel prin eforturi de combatere a veşnicelor tentative ale elitelor postdecembriste de a-şi consolida privilegiile, statutul şi averea pe spinarea statului şi a naţiunii. Nu în ultimul rând, preşedintele va avea nevoie rapid de serviciile unui spin doctor excepţional pentru a oferi lămuriri în legătură cu subita îmbrăţişare a versiunii lui Tudor Chiuariu despre DNA, recte pentru a explica fără o manipulare grosieră a cifrelor de ce anume instituţia a devenit brusc incompetentă şi abuzivă, dar şi de ce a susţinut-o, în atare condiţii, timp de un mandat şi jumătate. Altfel, divorţul pe care preşedintele pare să-l dorească riscă să fie pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului.
Dincolo de atacul şefului de stat la adresa procurorilor DNA, trebuie însă subliniat că este atât nerealist, cât şi nesănătos ca buna funcţionare a unei instituţii anticorupţie să depindă de un politician de vârf – al cărui mandat este, până la urmă, limitat. Din acest motiv, este de sperat ca recentul atac-şoc prezidenţial să devină un imbold puternic pentru toate acele voci determinate să continue lupta pentru asanarea vieţii publice. Românii trebuie să realizeze în cel de-al doisprezecelea ceas că traiul lor ar fi mult mai suportabil în absenţa corupţiei omniprezente şi că nu au voie să lase soluţionarea acestei probleme în seama politicienilor. Nicicând România nu a avut mai stringent nevoie de cetăţeni cu puternice convingeri civice ca acum.
Dacă Noua Republică doreşte cu adevărat să-şi facă intrarea pe scena politică a ţării, atunci acesta ar fi un moment propice. Şi cum în câteva luni Daniel Morar nu va mai fi procurorul-şef al DNA, merită reflectat şi la viitorul său: dacă va opta pentru vechiul său post din provincie, atunci se poate aştepta la nenumărate zile fripte din partea politicienilor – în special dacă USL ar ajunge la putere. În cazul său, varianta cea mai puţin potrivnică pare intrarea în politică. În Italia, celebrul procuror anticorupţie Antonio di Pietro – iniţiatorul operaţiunii „Mani pulite”- a intrat în politică tocmai pentru a-şi prezerva realizările. Le urez românilor, la început de an, ca impactul explozivelor declaraţii prezidenţiale asupra societăţii să fie unul complet surprinzător pentru Traian Băsescu. 
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
