In SUA, un faimos comentator republican, Rush Limbaugh, a numit tentativa administratiei Bush de a salva bancile americane "o masura socialista", intr-atat aceasta tentativa contravine ideologiei concurentei si a legilor pietei. Este o mirare prefacuta. De-a lungul anilor ‘90, in vremea in care se negociau acordurile GATT, care au dus la crearea actualei Organizatii Mondiale a Comertului, negocierile intre europeni si americani au fost pline de reprosuri si acreala, fiecare acuzandu-i pe ceilalti de rea-vointa in chestiunea regulilor concurentei. Principiul negocierilor era ca toate schimburile comerciale internationale sa aiba loc exclusiv pe baza legilor pietei. Partile se angajau reciproc sa respecte sacrosancta lege a cererii si a ofertei si sa se abtina de la subventionarea unor intreprinderi sau actori economici nationali. Nici o uzina siderurgica si nici un combinat agrar nu puteau primi subventii de la stat.
Evident, si unii si altii vedeau siretlicurile celuilalt, iar subventiile agricole europene nu sunt cu nimic mai prejos decat facilitatile la export de care se bucura fermierii americani. Se ajunsese insa la un blocaj total intr-un domeniu cu totul neasteptat… sau, in orice caz, neasteptat pentru europeni. Statele Unite le cereau europenilor nici mai mult, nici mai putin decat sa puna capat subventionarii "industriei cinematografice". (Sintagma nu e inocenta, ea vine tot din Statele Unite, unde cinematografia este intr-adevar o "industrie" care nu cere participarea financiara a guvernului sau a autoritatilor locale.) Era exemplul perfect al unei neintelegeri culturale, lucru vazut si in ciuda neputincioasa a negociatorilor europeni, care stiau foarte bine (dupa cum stiau si americanii) ca fara bani de la stat, prin intermediul ministerelor Culturii, al comisiilor nationale pentru cinematografie sau al televiziunilor publice, cinematografia europeana nu ar supravietui.
In Europa, sprijinirea cinematografiei cu bani publici merge atat de departe incat anual se produc multe filme care nu ajung niciodata sa fie difuzate, ori care sunt proiectate vreme de o saptamana in vreun cinema de "art et essai". Asa incat europenii au continuat sa negocieze, intelegand pana la urma ca termenul de "cinema" e inselator, pentru ca nu acopera aceeasi realitate de o parte si de alta a Oceanului. Pentru europeni, cinematografia este o arta. Pentru americani, cel putin in conceptia puterilor publice, filmul este "entertainment", adica divertisment, iar divertismentul nu poate fi decat o industrie, deci nu trebuie subventionat. In cele din urma, s-a ajuns la un compromis si europenii au obtinut ca in textul acordurilor sa poata fi introdusa expresia "exceptie culturala", care le ingaduie tarilor vechiului continent sa continue sa plateasca pentru a produce filme pe care deseori nimeni nu vrea sa le vada pana la capat, dar care permit unui intreg grup socio-cultural sa functioneze, contribuind in acelasi timp la definirea identitatii europene.
Este o mare ironie astazi sa vedem cum SUA, care cauta sa impinga ideologia pietei pana la a interzice mecenatul cultural, se afla acum in situatia de a plati sume colosale din banii publici pentru salvarea unei retele de banci, trusturi si agentii bursiere care, devenind nevrednice si improductive, ar trebui, conform legilor pietei, sa dispara.
