În ultimele săptămâni am fost martorii unor evenimente legate de UDMR asupra cărora merită stăruit. Mai întâi, l-am putut vedea în acţiune pe domnul Frunda, care cu ocazia publicării Raportului UE pe Justiţie a afirmat că ridicarea mecanismului de verificare anul viitor ar fi un lucru negativ pentru România. Foarte interesant!
Toată lumea îşi mai aduce aminte cum domnul Frunda înjura pe ministrul Macovei şi cum făcea eforturi substanţiale pentru a zădărnici munca ministrului de a scoate România de pe harta ţărilor cu o justiţie falimentară. Acum am înţeles şi de ce: dânsul este, în fond, un cavaler al dreptăţii care în tot acest timp nu a vrut ca UE să înceteze monitorizarea României. Şi cum să faci asta mai bine decât prin a pune beţe în roate tuturor încercărilor de reformă? Domnule Frunda, aveţi gânduri necurate sau nu înţelegeţi logica elementară?
Apoi am avut şi faimoasa şcoală de vară de la Tuşnad, care mai nou a devenit un loc de pelerinaj pentru extremiştii maghiari, pentru unii lideri UDMR, dar şi pentru unii de la Budapesta care încalcă protocolul diplomatic şi nu contenesc în gesturi neprietenoase la adresa României. Situaţia este cu adevărat bizară, dat fiind că celelalte ţări cu minorităţi maghiare nu tolerează un asemenea tratament.
Cu privire la această problemă însă, din start trebuie să fie clar că autonomia teritorială în Harghita-Covasna nu este o chestiune pe care majoritatea românească ar fi datoare să o acorde. Aici, nici Budapesta, nici Bruxelles-ul nu sunt în poziţia de a putea fi ferme, ci cel mult de a da sugestii prietenoase dacă sunt întrebate. Cu ajutorul de bun augur al UDMR, România îndeplineşte toate standardele internaţionale în materie de protecţie a minorităţilor naţionale, ba chiar le depăşeşte considerabil. Aşadar, orice discuţie legată de autonomie este una care ţine strict de echilibrul politic din societatea românească.
De aceea, atât argumentele celor care afirmă că în Europa ar exista precedente în sensul autonomiei teritoriale, cât şi ale celor care neagă acest lucru sunt nule. Transilvania (cu regiunea HarCov) şi România sunt unice şi trebuie tratate ca atare. Ideea de a implementa experimente sociale de aiurea care au în spatele lor istorii şi culturi politice diferite se poate dovedi iresponsabilă în acest caz.
Dar mai există şi o altă problemă legată de autonomie care ne apropie, cred, de miezul lucrurilor. Autonomia pur şi simplu nu se află pe agenda cetăţenilor maghiari, nici măcar în HarCov. Liderii UDMR sunt puşi deci în situaţia unor oameni care se află în treabă. Iar aceasta nu e de mirare. Fiind organizat pe baze etnice şi cu un program politic necesarmente limitat şi care are de-a face cu propria minoritate, UDMR riscă să intre într-o logică birocratică.
Şi anume, după îndeplinirea sarcinilor (standardele de protecţie a minorităţilor), acest tip de organizaţie ajunge în situaţia de a inventa motive pentru a-şi justifica şi prelungi existenţa. Aşadar, UDMR este pus în faţa unei dileme. Dacă va continua să rămână un partid ancorat într-o agendă maghiară limitată, atunci va trăi fie cu riscul de a-şi închide „boldul” odată ce îşi va fi realizat toate cerinţele rezonabile, fie cu riscul de a supralicita permanent şi deci de a fi o sursă de tensiuni artificiale care nu vin de la o proastă înţelegere dintre români şi maghiari, ci din logica de funcţionare a organizaţiei pe nume UDMR.
Cea mai bună ieşire din această dilemă ar fi un curs moderat în care UDMR să renunţe la ideea autonomiei, în acelaşi timp însă să gardeze strict asupra principiului proporţionalităţii etnice şi să înceapă să se adreseze şi majorităţii, jucând astfel un rol mai larg în politica de la Bucureşti.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
