Un PSD muribund înseamnă eliberarea unui spațiu de manevră politică inedit din 1990 până azi. Dar înseamnă și imensa responsabilitate de a fructifica această șansă unică.
Dispariția PSD, așa cum l-am cunoscut până acum, poate redefini întregul nostru sistem politic, cu atât mai mult, cu cât vine după spectaculoasa îngemănare PD(L)-PNL. Pe de o parte, duhul dihoniei după înfrângere, pe de alta, o unificare făcută cu forcepsul, dar reconfirmată prin victoria la prezidențiale. Istoria ar fi fost însă cu totul alta dacă societatea nu ar fi fost mobilizată de vechiul discurs anti-PSD, un discurs moștenitor al culturii politice anticomuniste a anilor ’90, considerat de mulți depășit, dar care a avut ecou inclusiv la tineri, pentru că acesta definea cel mai bine tendințele autoritariste ale PSD-Ponta.
Discursul radical anti-PSD este acum confirmat nu numai de războiul civil din partidul aflat încă sub imberba conducere a lui Victor Ponta, ci și de afirmațiile protagoniștilor războiului. Iar acesta este cel mai important lucru care se întâmplă în aceste zile. O parte a electoratului PSD privește înmărmurit cum toate acuzațiile celor pe care au învățat să-i urască, de la Băsescu la mult mai timidul Iohannis, sunt punct cu punct validate de lideri pesediști.
