Inca din scoala, dar mai ales in ultimii ani, tot aud fraze despre uriasul potential turistic al Romaniei, despre cum va ajunge el sa aduca un sfert (numai?) din PIB, cum cei care au azi salarii de mizerie (sau deloc) vor prospera in acest domeniu… La drept vorbind, ma numar printre cei care cred ca, intr-adevar, variatia si echilibrul peisajelor de aici ii ofera oricand oraseanului satul de agresiunea betoanelor un loc excelent pentru deconectare.
Ce-i drept, am aflat treptat ca Alpii sunt mai spectaculosi decat Fagarasul, ca Mediterana e mai limpede decat Marea Neagra, ca Valea Loarei are castele mai interesante decat Pelesul, ca dealurile Toscanei au ceva in plus fata de Obcinele Bucovinei. si ca, de fapt, peisajul in sine nu e suficient pentru a atrage turistul. Toscana e visul de aur al calatorului estival pentru ca acolo e si Florenta, adica Renasterea, dar si miile de pensiuni vecine cu Paradisul. Pensiuni, am zis? Am ajuns inapoi acasa, la turismul rural, copilul-minune al turismului romanesc.
Dupa ce turismul hotelier cu care se mandrea ONT-ul epocii comuniste a devenit fie total decrepit, fie inaccesibil buzunarelor celor multi, ultimii zece ani par sa inregistreze o mutatie semnificativa. La inceput, a cucerit cativa occidentali putin de stanga si in cautare de pitoresc, dupa care pensiunile din Maramures, Bucovina, Marginime, Rucar-Bran si alte cateva zone au devenit tinte pentru tot mai multi dintre beneficiarii autohtoni de concediu platit. Marketingul turistic a speculat excelent nostalgiile rurale ale romanului aflat la a doua generatie urbana. In prezent, zonele "consacrate" (precum cele enumerate mai sus) nu mai fac fata cererii – anul trecut, numai cine s-a trezit in septembrie a mai apucat un Revelion la Humor sau Coasta Boaicii.
Principala resursa a turismului rural romanesc consta in convietuirea unor zone de incontestabila frumusete naturala cu adevarate enclave de civilizatie rurala. Unicitatea consta, indraznesc sa spun, nu in frumusetea Gutaiului sau a Cindrelului (munti frumosi, dar nu de neintalnit), ci in specificul etnografic al locurilor. Turistul, fie el bucurestean sau francez, va cauta asezari cu arhitectura aparte, culinarii nebanuite, biserici de lemn sau pictate care statueaza o sacralitate opusa celei materializate la Chartres, datini pitoresti – toate livrate la pachet cu natura generoasa.
Din pacate, de cele mai multe ori, cei care vand acest produs – proprietarii pensiunilor – nu sunt constienti de valoarea specifica a obiectului lor de activitate. Apoape fara exceptie, interiorul pensiunilor prin care am trecut in ultimii ani este o aglomerare fara seaman de kitsch: florile din plastic, papusile Barbie, pseudogoblenurile, lampile din coarne de cerb sufoca fiecare incapere. La cina din Vinerea Mare, la Rasinari, stiind ca se vor servi preparate de post, visam delicii cu ciuperci, sarmale cu orez in stevie si ciorba de verdeturi – am capatat mezeluri vegetale de la hipermarketul din Sibiu. De Craciun, in Maramures, am mancat salau congelat – gazda se straduise, plina de bunavointa, sa fie la inaltimea exigentelor orasenilor care ii calcasera pragul. Cum maramuresenii au fost printre primii care s-au dus sa munceasca pe santierele Italiei, s-au intors cu know-how-ul construirii caselor cu etaj, termopan si balcoane cu balustrada sustinuta de un fel de popice, in care isi primesc cu multa bunavointa oaspetii, care cauta buimaci casele din lemn, ostracizate la marginea satului. Tot in Maramures, in ziua de targ, pe gardul bisericii de lemn din Botiza (secolul XVII), in vecinatatea unui casetofon debitand manele se lafaiau prosoape si pulovere turcesti – cergile si gubele cu ghiti zacand in cuferele cate unei babe ne-antreciste.
Oamenilor respectivi nu li se poate reprosa mai nimic. Ei stiu – si au dreptate – ca turistul nu vrea sa mearga la privata in fundul curtii, ca vrea sa faca baie in cada, ca nu se poate trezi fara cafeaua la filtru. Pentru ei, cerga mitoasa e doar un obiect incomod si desuet. De multe ori, turistul insusi vrea, pentru banii pe care-i plateste, altceva decat casa de la tara a bunicului. Turistul "de tranzitie", cel care merge la Moeciu doar pentru ca nu are destui bani pentru Sinaia (exemplul e depasit, Moeciu a devenit statiune "de fite"), chiar nu e interesat de bulzul ardelenesc – el prefera micii la gratar si berea la PET. Numai ca aici se ciocnesc doua concepte antagoniste de turism rural: unul e "turism pentru buzunarele oricui", celalalt e cautare de unicitate, de autentic.
Tranzitia va trece, teama mea este ca, o data cu ea, gospodaria bucovineana va mai putea fi gasita doar la Muzeul Satului. Cat de curand, ascultatorii de manele vor constata ca un sejur in Antalia poate fi mai ieftin decat unul in Marginime, dar intre timp patrimoniul etnografic despre care vorbeam va fi amintire. In sensul acesta, ideea integrarii turismului in domeniul Ministerului Culturii nu mi se pare o idee tocmai excentrica.
Mircea Kivu este sociolog
