De curând a avut loc la Sfântu Gheorghe o nouă ediţie a celui mai „bătrân“ festival de teatru, datând chiar din zorii României post-revoluţionare, „Atelier“, creat de dramaturgul Radu Macrinici.
Evenimentul şi-a propus încă de la începuturi să fie un spaţiu care să promoveze inovaţia teatrală. În cei mai bine de 20 de ani de existenţă nu şi-a trădat niciodată “programul”.
Nu e de mirare că, de pildă, un regizor ca Radu Afrim, unul dintre cei mai inventivi creatori ai scenei româneşti a fost aproape nelipsit de-a lungul timpului de la Atelier. Și anul acesta el a fost un fel de special guest star, având în program nu mai puţin de trei montări: două în limba maghiară şi una în româneşte (pentru a păstra parcă echilibrul de forţe din oraşul Sfântu Gheorghe, unde evident că populaţia secuiască este majoritară).
Spectacolul lui Afrim, “Castingul dracului” , montat la secţia maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, a făcut deliciul publicului. Un show de zile mari în care chiar ei, maghiarii, fac un mişto total de modul lor de a fi, de tradiţii, de trecutul şi de prezentul lor. Toţi actorii din „Castingul dracului“ ar fi meritat câte un premiu, (de altfel alegerea celor mai buni actori şi actriţe a părut misiune imposibilă pentru juriu pentru că în multe spectacole au ieşit la iveală interpretări de mare clasă), dar numai doi au plecat acasă cu „coroniţă“: Erno Gallo pentru cel mai bun actor în rol secundar şi B. Fulop Erzsebet pentru cea mai bună actriţă în rol principal.
De la moarte la Securitate, trecând prin nuntă
Un alt spectacol semnat de Afrim prezentat anul acesta în Atelier a fost „Akarki“ (în traducere „Oricare“), pus în scenă la Teatrul „Tamasi Aron“ din Sfântu Gheorghe, un superb eseu despre moarte, despre faptul că sfârşitul alege la întâmplare pe „oricare“ dintre oameni, dar asta nu ne poate linişti, căci în mod sigur fiecare dintre noi va deveni la un moment dat acest „oricare“.
Și, în sfârşit, “Viaţă normală“, montat tot de el la Teatrul “Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe, un exerciţiu teatral, un spectacol aflat încă în “atelier” sau în “şantier”, pe tema bolilor nervoase ale omului contemporan.
Un alt tânăr creator de teatru care s-a bucurat de un mare succes la Sfântu Gheorghe (de fapt, dacă este să ne luăm după numărul de premii, se pare că s-ar fi bucurat de cel mai mare succes) este Gianina Cărbunariu. Ea a prezentat “Tipografic majuscul”, un spectacol despre care s-a scris şi s-a vorbit foarte mult şi care s-a umplut deja de lauri. Numai la Atelier a luat premiul pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie şi premiul pentru cel mai bun actor în rol principal acordat “la pachet” lui Mihai Smarandache, Alexandru Potocean şi Gabriel Răuţă. Povestea adevărată a unui adolescent român hărţuit şi, probabil, ucis de Securitate, dovedeşte că până ce societatea românească nu-şi va exorciza demonii comunismului, nu ne vom putea face “bine”.
Publicul a aplaudat îndelung o montare care ar putea părea puţin nedreptăţită de juriu la capitolul actori (dar la ce partituri grozave au fost în unele spectacole era extrem de greu să-i alegi pe cei mai buni). Este vorba de “O…ladă“, pus în scenă de Alexandru Dabija la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Un basm al copilăriei (“Fata babei şi fata moşneagului) transformat de regizor într-o adevărată “poezie”, de fapt, ce zic eu poezie, într-o nebunie de-a dreptul, unde toţi actorii, în “gaşcă“ fac un show de zile mari. La acest capitol a condus detaşat Victor Giurescu, în rolul unei babe şuierătoare (ce se exprima mai mult prin fluierături decât prin vorbe) care apare la un moment dat şi ca Sfânta Duminică. Victor Giurescu a reușit o performanță actoricească cum rar se vede, o adevarată lecție de actorie!
De departe însă cea mai mare surpriză a produs-o publicului spectacolul de teatru-dans “Lăutarii” al Ansamblului de Dansuri Háromszék, care a primit un Premiu Special al Juriului. O mostră de profesionalism şi de talent pe care cu greu s-ar fi aşteptat cineva să o găsească la un ansamblu folcloric.
Toată viaţa unei comunităţi din Secuime este cuprinsă în acest excepţional spectacol. Pornind de la o nuntă (aşa cum Dabija pornise în “O…ladă“ de la o înmormântare), coregraful Árpád Könczei a făcut o frescă filigranată milimetric a acestei lumi atât de fascinant amestecate. De la mirele, cel mai trist personaj din nuntă, care îşi priveşte mai cu drag sticla de pălincă decât mireasa, la bărbaţii care intră într-o competiţie “care pe care” şi se “bat” în cine dansează mai îndrăcit, la nevestele care strigă chiuituri porcoase şi care-şi culeg la spartul petrecerii bărbaţii beţi-morţi de pe jos, cărându-i în spate acasă, la fetele care de-abia aşteaptă să fie învârtite, până la meniul de nuntă, aranjatul patului nupţial şi la conflictele interetnice dintre români şi maghiari, între ţigani şi maghiari şi români, deopotrivă, între lăutari şi nuntaşii de toate naţionalităţile. Totul e bine când se termină cu bine, iar spectacolul se încheie cum a început: cu muzică şi voie bună.
Cântecul nu se sfârşeşte niciodată pentru că lăutarii au grijă să bea pe rând, iar sticla de băutură trece de la unul la altul aşa cum firul muzicii este reluat de unul de acolo de unde l-a lăsat cel care acum e ocupat cu datul pe gât al unui « shot » de pălincă. Muzica, băutura, nunta, viaţa vor merge şi ele mai departe, transmise, ca şi sticla de pălincă a lăutarilor, de la unul la altul, din generaţie în generaţie.
