Impulsionat intru iluminare istorica, presedintele a fost ceva mai explicit. I se pare nedrept sa condamne 3,5 milioane de membri de partid. Nu i-a cerut insa nimeni asa ceva. Doar funestele crime, abuzurile, dictatura. Arhiva de la Jilava contine dosarele a circa 100.000 de condamnati politici. Aici exista dovezi clare despre „reeducare”, exterminari si tortura. Intre anii 1948-1964, valurile de represiuni securisto-comuniste de la noi au fost cele mai teribile la scara intregului bloc de Rasarit. Au mai existat si vreo 40 de disidenti. Dar restul, pana la 1.500.000 de dosare ale Securitatii? Au fost intocmite dosare de urmarire si pentru cel putin un milion de membri de partid care nu-si aduc aminte sa fi cracnit la adresa regimului. Nu-i condamna nimeni in bloc pentru vini colective. Este suficient sa revezi „Memorialul durerii” si sa intri in arhivele unor locuri ale ororii – Sighet, Gherla, Pitesti, Aiud – ca sa-ti dai seama cam cum a fost organizat raul. Aparenta acalmie a represiunii in anii ceausismului se explica prin rezistenta redusa a romanilor terorizati de o Securitate patrunsa in toate structurile, incat parca s-au identificat cu ele.
Infiintarea unei Comisii prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania (asistenta stiintifica pentru a lua o decizie corecta – i-a zis presedintele) vine aproape instantaneu dupa scandalul de la CNSAS si da nastere unei serii de intrebari. Aceasta structura, oarecum paralela cu cea recent initiata de primul ministru – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICC) -, pare ciudata la prima vedere si chiar paguboasa. Propusa comisie pentru un studiu stiintific nu aduce prea multe noutati fata de IICC, in afara compozitiei si a patronajului. Rezultatul probabil, tinand cont de traditia romaneasca, in care grupuri activand in aceeasi zona, in loc sa coopereze, se concureaza, ar fi aruncarea lor in derizoriu prin previzibile conflicte ce vor tine in primul rand de accesul la informatie.
Va fi, totusi, interesant de urmarit cum vor reactiona la aceasta situatie recent creata de Presedintie factorii de decizie ai celor doua organisme. Vor vedea ei in aceasta mutare de la Cotroceni o oportunitate de a actiona atipic si de a oferi de asta-data surpriza unei actiuni sinergice pentru indeplinirea unui obiectiv comun?
Va ajunge, in sfarsit, Romania in situatia de a face ce a facut Germania la inceputul anilor '90, dupa unificare? Vom fi ajuns oare, in sfarsit, la momentul de intelepciune in care prin forte unite sa avem vointa sa ne facem ordine in trecutul recent? Nu ca sa-l razbunam. Sa nu se mai repete.
Sa reamintim doar ca la Institutul Gauck – cel care a preluat arhivele politiei secrete germane – au lucrat in jur de 3.500 de istorici si peste 10.000 de voluntari. Comparativ cu eforturile uriase facute de Germania pentru clarificarea trecutului, infiintarea acestei noi comisii nu ni se mai pare redundanta. Noi oricum nu vom ajunge vreodata sa antrenam miile de istorici, cercetatori, voluntari care au fost mobilizati la ei in acelasi scop.
Romania a facut un efort greu de egalat numai in rastimpul celor 45 de ani de comunism, cand, intr-adevar, fortele umane folosite in procesul de comunizare au fost imense. Cei 25 de angajati de la IICC, cu probabil cam tot atatia de la noua comisie si cu toti colaboratorii lor care vor fi contractati, vor ajunge, poate, sa adune cateva sute de oameni. Si asta intr-o versiune optimista. De la ei se asteapta – intr-o perioada limitata de timp – probatorii bine intocmite, studii, rapoarte, sinteze stiintifice privind crimele si abuzurile regimului comunist din Romania. O munca titanica ce va cere un efort de coordonare pe masura.
Asadar, ramane de vazut daca initiativa presedintelui Basescu este doar o amanare, prin care asanarea morala a societatii romanesti sa esueze lamentabil, sau este chiar un efort bine intentionat de strangere a competentelor in jurul unui proiect comun. O buna functionare a noului CNSAS, dupa modelul de succes Gauck, ar permite romanilor sa afle, in sfarsit, continutul inspaimantatoarelor dosare ale aparatului de represiune comunist, iar Legea lustratiei ar limita temporar accesul la demnitatile publice al celor ce au facut parte din structurile de putere si din aparatul represiv comunist.
Toate acestea ar putea aduce Romania in situatia de a deveni, alaturi de Germania, un alt exemplu de succes in modul de a-si gestiona istoria.
A avea rezerve in condamnarea comunismului – marea fantezie a secolului trecut – numai pentru faptul ca grupul socialist din Parlamentul European n-a condamnat aceasta ideologie este de neinteles. Adunarea Parlamentara a CE a adoptat, totusi, proiectul de rezolutie privind condamnarea crimelor comise de regimurile comuniste. S-a opus Rusia (unde, poate, amintirea gulagului a ramas in urma), nu si stanga socialista europeana, cea reformista.
Nu intelegem nici legatura cu Republica Moldova. Cand au intrat tancurile sovietice in Romania, cu comunism cu tot, Moldova nu mai era de mult in trupul tarii. Cu ce ar fi deranjat un presedinte moldovean, membru al unui partid comunist, ca presedintele Romaniei condamna crimele si cere iertare victimelor? O condamnare a crimelor comunismului n-ar raci relatiile nici cu Moscova, nici cu Havana.
Aceste argumente tradeaza rezervele prin invocarea studiului stiintific care va necesita o munca titanica, si asta in conditiile in care se deschid toate arhivele. Chiar si in urma studiului stiintific, tot nu vom sti cu precizie crimele comunismului. Doar aproximativ, cum s-a intamplat si cu crimele naziste. Au fost sterse urmele de mult timp. La colectivizare, taranii care se impotriveau au fost impuscati pe loc si aruncati in gropi comune.
In fond, ce este atat de greu sa-ti ceri scuze victimelor, aflate in depresie, sa condamni crimele, de fapt sa faci o reparatie morala? Exista suficiente dovezi ca regimul de teroare a luat viata unui numar mare de oameni. Nici nu stim unde le sunt mormintele.
Monopolul asupra problemei istorice a comunismului nu mai este detinut de multa vreme de generatia varstnica, generatie care, cel mult, isi deapana suferintele in carti si prin ziare. Au aparut studii pertinente ale unor istorici tineri, Academia Civica si Memorialul Sighet lucreaza si ele cu studenti de la Istorie si chiar cu liceeni preocupati de trecutul recent. Cercetatorii de la CNSAS – s-a vazut – sunt toti tineri. Un ochi proaspat depisteaza mai usor mecanismele „combinatiilor” securistice. Tinerii cercetatori inteleg, din postura de oameni liberi, esenta totalitarismului. Inteleg si ce-ar insemna microfoanele din dormitor (ca sa nu-si imagineze ca in sifonier se afla cadavrul Securitatii) ori disparuta corespondenta a familiei, care se va regasi acum in cele 1.300.000 de dosare aflate la lucru.
Regimul care trebuie condamnat ne-a lasat mostenire coruptie, saracie, economie subterana.
