Drumul contrabandiştilor de legume şi fructe, refăcut de reporterii incognito ai RL, a ajuns în punctul de trecere a frontierei Ruse-Giurgiu. Cum se poate trece graniţa cu 1.000 de kilograme de produse pentru care nu există documente justificative?
După cum am arătat şi în articolul de ieri, motivul pentru care afacerile importatorilor de legume şi fructe sunt atât de profitabile îl reprezintă faptul că mulţi dintre aceştia nu plătesc taxe şi impozite statului român. Ca o curiozitate, contrabandiştii sunt atât de mulţumiţi de modul în care decurg afacerile încât sunt dispuşi să cheltuiască şi 1.000 de euro numai pentru închirierea unui camion de două tone şi plata combustibilului, la un drum până la centrele comerciale din Salonic.
Astfel, după ce cumpără marfă din depozitele en gros din Bulgaria sau Grecia la preţuri foarte avantajoase, samsarii o aduc în ţară fără acte sau cu facturi care ulterior nu sunt înregistrate în contabilitate. Potrivit unei statistici recente, doar din neplata TVA, România pierde anual 100 de milioane de euro. La acest prejudiciu se mai adaugă şi cel cauzat de neplata impozitelor pe profit sau a altor taxe.
Trebuie spus că evaziunea fiscală este încurajată de foarte mulţi vânzători de legume şi fructe din Bulgaria şi Grecia. Aceştia acceptă să vândă marfă fără documente. Ba chiar, unii dintre ei se revoltă dacă le ceri factură, aşa cum am păţit noi într-o piaţă angro de lângă Sofia. Până la urmă am primit o factură pentru o mică parte din legume, factură care era însă inutilizabilă deoarece bulgarul pusese ştampila în aşa fel încât să nu se recunoască numele firmei.
După ce am cumpărat aproximativ o tonă de marfă- portocale, mere, varză, salată, cartofi, ceapă şi trei pomi am plecat către punctul de trecere a frontierei Ruse-Giurgiu. Eram convinşi că nu vom fi lăsaţi să traversăm graniţa şi deja ne făceam planuri să încercăm şi prin alte vămi din sudul României. Teama noastră se baza pe faptul că anul trecut au avut loc mai multe operaţiuni ale DNA de depistare a funcţionarilor vamali şi a poliţiştilor de frontieră care iau şpagă pentru a închide ochii la evaziune, soldate cu arestări şi trimiteri în judecată. Din acest motiv credeam că nu o să putem trece cu marfa fără a fi cu actele în regulă.
Am intrat în partea bulgară a punctului de trecere a frontierei cu o poveste care mirosea de la distanţă a minciună: aceea că legumele şi fructele sunt de fapt pentru consum propriu. Prima întrebare de bun simţ pe care ar fi trebuit să şi-o pună funcţionarii era: cine poate mânca o tonă de legume şi fructe înainte ca acestea să se strice? Vameşii au prins şmecheria, dar au acceptat-o pentru o mică sumă.
Reporter: Mâncăm de post, suntem credincioşi, sunt pentru copilaşi.
Vameş bulgar: Factura este?
R.: Este. Am luat marfa din piaţa de la Druzhba.
Vb: Asta e factura?
R.: Vânzătorul ne-a dat o hârtie din aia, de mână.
Vb: Unde e piaţa Druzhba?
R.: La Sofia. Numai o factură ne-a dat, pentru restul mărfii nu ne-a dat.
Vb.: Asta ce factură e, băi? Asta-i nimic, băi.
R.: Asta ne-a dat.
Vameşul bulgar nu e mulţumit de cum arată hârtiile noastre, nici măcar el nu înţelege cum poate fi aşa ceva un act oficial. Prin urmare, mai cheamă un coleg, să citească documentul. E momentul în care strecurăm printre hârtii 10 leva bulgăreşti, echivalentul a 5 euro. Dintr-o dată, neclarităţile dispar.
Vameş bulgar 1 (către colegul său): Tite, ia uită-te, ce scrie în factura românilor ăstora?
Vb2: Câte kilograme? Unde?
Reporter: Nu e mult, e de post.
Vb1.: Aici.
Vb2 (după câteva secunde de gândire): Da, e ok.
R: Merci, merci!
„Mergeţi mai departe”
Vameşul bulgar ne-a lăsat să plecăm, dar ne-a avertizat că în partea românească nu ne va fi aşa uşor, românii nu vor accepta documentele noastre. Dar funcţionarul bulgar avea o părere mult prea bună despre colegii săi de peste Dunăre. Am ajuns în partea românească şi ne-am aşezat la rând. A apărut rapid un poliţist de frontieră, care ne-a rugat să-i arătăm ce avem în camionetă.
Reporter: Buna ziua!
Poliţist: Haideţi să îmi deschideţi şi mie în spatele maşinii.
De unde veniţi?
R.: Am fost la Borsa Bazar. Am luat portocale la copii… Am venit de la serviciu, în delegaţie.
P.: Ce acte mai aveţi?
R.: Mai avem un bon.
P.: Altă marfă mai ai în afară de ce-i în spate?
R.: Nu, salata şi atât.
P.: Unde mergeţi?
R.: La Bucureşti, la Ilfov.
P: Mai trebuie o factură, ai? Dă microbuzul încolo.
Ca şi în cazul bulgarilor, am aplicat şi aici aceeaşi reţetă. Am introdus rapid 50 de lei în cea de-a doua factură şi am înmânat-o angajatului statului român. Acesta a intrat în ghereta sa, a stat două minute, după care ne-a înmânat actele şi ne-a mulţumit, lăsându-ne să trecem.
La scurt timp după ce am ieşit din vamă, încă un control. Acum eram convinşi că nu mai avem cum să scăpăm. Era chiar Garda Financiară. Eram la curent cu declaraţiile de război ale guvernanţilor împotriva evaziunii fiscale şi cu capturile record anunţate în ultima lună. Dar nici de data asta nu s-a întâmplat nimic. Comisarii s-au uitat în dubă, apoi ne-au lăsat să plecăm. Totul pe gratis, nici ei nu au cerut, nici noi nu le-am dat.
Firme-fantomă, facturi inutile
Am ajuns pe teritoriul României cu marfa neconfiscată. După cum arătam în episodul trecut, facturile pe care le primisem de la comercianţii bulgari nu au nici o valoare în ţara noastră. Motivul e simplu: pe una am trecut doar numele unei persoane fizice, fără alte date de identificare, iar pe cea de-a doua am dat numele unei firme la întâmplare, despre care nici măcar nu ştiam dacă există cu adevărat. Vânzătorul bulgar ne-a cerut şi codul fiscal, dar am pretins că nu-l ştim pe de rost şi explicaţia asta a fost de ajuns. Prin urmare, odată ajunşi în România, puteam arunca facturile şi vinde marfa oriunde am fi dorit. Chiar dacă ar fi existat o investigaţie a autorităţilor statului, ar fi fost destul de greu să restabilească traseul pe care l-au făcut legumele şi fructele noastre. Şi asta pentru că tocmai cei care ar fi avut posibilitatea să ne împiedice a comite evaziune fiscală – poliţiştii de frontieră români şi comisarii Gărzii Financiare care se aflau în vamă tocmai pentru acest scop – au închis ochii pentru o mică sumă de bani, în cazul primilor, sau din neglijenţă, în cazul celor din urmă.
În episodul următor, veţi afla cum am vândut marfa trecută ilegal prin frontiera românească într-o piaţă angro situată la câţiva kilometri de Ministerul de Finanţe, în Bucureşti. Nu a contat că nu avem acte pentru legume şi fructe, pentru că oricum, cât am stat în piaţă, nu a venit nimeni să ne controleze.
Mai multe camioane sunt mai sigure decât un tir
Intermediarii de legume cu care am discutat ne-au explicat că majoritatea preferă să aducă aceeaşi cantitate de marfă din Grecia şi Bulgaria cu mai multe camioane mici, deşi asta presupune costuri de transport mai mari, decât cu un singur tir. Explicaţia e simplă: tirurile bat la ochi şi nu pot trece chiar atât de uşor prin frontieră. Acestea sunt sigilate la plecarea din complexul comercial şi desigilitate la destinaţie, în România, la birourile vamale din fiecare judeţ, ceea ce face mai dificilă neînre-gistrarea legumelor şi fructelor în acte. Autorităţile româneşti sunt mai îngăduitoare atunci când vine vorba de maşini mai mici, aşa cum am păţit şi noi, considerând că acestea transportă o cantitate prea mică pentru a fi băgată în seamă. Dar reprezentanţii statului nu mai ţin cont că tocmai pe asta mizează şi samsarii care se îmbogăţesc din a invada piaţa românească cu produse neimpozitate.
