Valva creata artificial in jurul unui amarat de ponei impodobit cu zvastica si expus la New York i-a aruncat pe multi intr-un soi de perplexitate. Sistematic, de cate ori s-a vorbit despre asta, problema a parut rau pusa. S-a ajuns pana la invocarea lui Heidegger si a implicatiilor politice si socioestetice ale originii operei de arta acolo unde obiectul expus nu merita decat un zambet amuzat sau condescendent. Ca multi altii, am lepadat prudent acea dezbatere intr-un cotlon obscur al creierului, intr-atat discutia era plina de capcane. Ca multi altii, am ridicat din umeri, desi nu m-am putut abtine de la a ma intreba daca nu cumva sunt o persoana conservatoare sau retrograda in termeni de preferinte artistice. In acel moment, tocmai facusem cunostinta in Bruxelles cu un grup de tineri artisti pasionati de "arta conceptuala".
Nu prea stiam ce este asta, dar asa mi s-au prezentat. Intrebandu-i cu ce se indeletniceste fiecare, cei mai multi mi-au spus ca fac "instalatii". Initial, asta nu mi-a sugerat decat imaginea "instalatorului", acel personaj care vine cu o geanta plina de unelte misterioase sa-ti repare ceva prin casa, dupa care cere un pret de expert financiar. (In Occident circula mitul "instalatorului polonez", care se spune ca ar fura slujbele localnicilor, desi toti instalatorii pe care i-am intalnit in Belgia erau marocani sau turci.) Instalatiile acelor tineri artisti erau insa de o cu totul alta natura. Ei participa la expozitii in care umplu, de pilda, o sala cu televizoare sparte ori care functioneaza alandala, sau presara pe jos bucatele de hartie colorata presupuse a sugera ceva, sau expun, cum face britanicul Damien Hirst, un rechin mort conservat in formol.
De aici a si pornit cearta noastra, ca dupa aceea sa ma intreb daca nu cumva intreaga lume culturala occidentala e impartita in doua, intre adversarii inraiti si partizanii fara nuante ai curentului reprezentat de britanicul Damien Hirst. Acest tanar multimilionar a devenit recent primul artist – sa-l numim provizoriu asa – care si-a vandut operele printr-o foarte mare casa de licitatii (Sotheby’s), descotorosindu-se de 223 de artefacte pentru bagatela de 200 milioane dolari. Acest om este, evident, un geniu comercial daca a stiut sa-si vanda pe timp de criza, pentru o asemenea suma de bani, rechinul in formol si craniul incrustat cu diamante. Prietenii mei, artistii conceptuali, vorbeau insa despre opera lui Hirst in termeni extatici si nu m-am putut abtine de la a intreba daca genialul creator stie macar sa deseneze.
Am realizat pe loc ca spusesem o foarte mare mojicie, atunci cand una dintre fete a devenit, brusc, banuitoare si m-a intrebat daca am auzit de sculptorul roman cutare, cel mai mare artist din istoria Romaniei. Am uitat numele, dar am rostit cu teama ca eu credeam ca Brancusi a fost cel mai mare etc. si am intrebat ce sculptase acel domn misterios. Au pufnit exasperati, iar unul dintre ei mi-a spus cu mila: "N-a sculptat nimic, evident!… A fost invitat la Expozitia Universala din anul cutare si a venit fara sa expuna nimic, dar tinand in mana un baston din margele de sticla cu care se plimba printr-o camera goala". Prietenia noastra s-a oprit acolo, insa am inteles un adevar dureros: ca nu pricep nimic din arta conceptuala, iar ca in materie de instalatii voi fi vesnic condamnat sa apelez la polonezii care lucreaza la negru.
