„O, Allah, fie ca arborii jihadului sa se adape cu sangele nostru!” Nu-i lipsea un oarecare patetism liric lui Hamza al Ghamdi, unul dintre teroristii aflati la manetele avionului dirijat spre cel de-al doilea turn din World Trade Center. Cinci ani s-au scurs de atunci, iar serviciul de propaganda al retelei Al Qaeda pune pe internet un soi de reportaj in care asistam la antrenamentele teroristilor ce au precedat acel 11 septembrie. Auzim testamentele lor exaltate si sfaturile pe care le primeau chiar din gura lui bin Laden: „Trebuie sa vorbiti mult unii cu altii in timp ce se desfasoara actiunile martirului, trebuie sa va incurajati(…) membrii comandoului trebuie sa invete sa se cunoasca bine intre ei fiindca razboiul sfant nu se bizuie doar pe o singura persoana”.
Totul graviteaza in jurul acestui blestemat razboi sfant care are, de fapt, toate ingredientele diavolesti ale extremismului. Undeva in noaptea timpului, fanatismul irational a creat aceasta arma a neputintei ce exalta vitalitatea mortii. Ea poate fi rosia „Viva la muerte!”, dar si delirul verzilor camasi ce s-ar vedea insangerate de dragul „capitanului”. Poate fi solida convingere a catolicului transformata in bata cu care ii crapa capul hughenotului. Ramane o singura solutie pentru a dezamorsa bomba fanatismului: civilizatia relativizanta. Dar o civilizatie ce trebuie la randul ei sa dea dovada de „fanatism” sau, mai precis, de tenacitate vie, fiindca nimic nu e definitiv cucerit. Frustrarile trec cu usurinta de la o generatie la alta, manipulatorii pot gasi oricand alti jihadisti pentru alte cauze. Totdeauna manipulatorii castiga facand un amalgam din care sa rezulte superioritatea unei credinte fata de celelalte si dreptul ei de a le nimici. Exorcizarea manipulatorului trebuie sa inceapa tocmai cu risipirea confuziei, nu cu adancirea ei. Saddam era un crud dictator si un criminal al popoarelor, dar nu el pusese la cale atacurile din Statele Unite.
Un raport senatorial recunostea vinerea trecuta, la Washington, ca Saddam nu avea nici o legatura cu Al Qaeda. Deci invazia Irakului nu trebuia asimilata cu lupta impotriva terorismului, ajungandu-se si la fabricarea unor arsenale nucleare irakiene inexistente. Actuala administratie ezita prea mult sa-si epureze discursul si sa-i separe pe adevaratii teroristi de restul lumii arabe (in care Pakistanului i se da, de asemenea, un satisfecit nejustificat). Atunci cand democratia amesteca la randul ei un aluat confuz, manipulatorii extremismului exulta.
Revolutia islamica nu seamana cu cea bolsevica; dar s-ar putea ca noul razboi rece, a carui cortina de fier trece prin teritoriile palestiniene, sa dureze tot atata cat primul. Printre lacrimile durerii comemorative se zareste deja creasta acelui zid.
