Cu numai un an în urmă, Turcia era considerată de mulţi membri NATO o cauză aproape pierdută; după refuzul Ankarei, în 2003, de a permite unei divizii americane să traverseze teritoriul său pentru a se alătura invaziei din Irak, Washingtonul era pe cale să îşi piardă răbdarea – şi să scoată Turcia din lista aliaţilor de încredere.
Însă decizia Ankarei din septembrie 2011 de a permite amplasarea pe teritoriul său a unui sistem de radar american care va face parte din scutul anti-rachetă a fost considerată de Pentagon drept o reîntoarcere a Turciei în sânul NATO; conform cotidianului New York Times, un oficial american a numit acordul cu Turcia „cea mai importantă decizie strategică între Statele Unite şi Turcia din ultimii 15 sau 20 de ani”.
Mai mult decât „un Yemen bogat”
Analistul politic Soner Cagaptay remarcă într-un articol din cotidianul Los Angeles Times că principalul motiv al acestei schimbări în politica externă a Turciei este un fapt pe care Ankara l-a ignorat în anii 2000: „valoarea sa strategică nu constă din faptul că este o putere musulmană – există multe asemenea state în regiune – ci că este o putere musulmană cu legături puternice cu Statele Unite, acces la tehnologiile militare avansate ale NATO şi posibilitatea de a sta la masă cu Europa”. Aceste avantaje dau mult mai multă greutate Turciei decât strategia sa anterioară de a se izola de Washington şi NATO şi a fi „doar” un stat musulman prosper, numit de Cagaptay „un Yemen bogat” – dar nimic mai mult.
Un alt factor al schimbării este, conform Los Angeles Times, relaţia apropiată dintre Erdogan şi preşedintele SUA, Barack Obama; acesta i-a oferit premierului turc atenţia şi respectul care lui Erdogan (un bărbat vanitos, după cum constată Soner Cagaptay) i se păruse că i se cuvin.
Însă şi „Primăvara Arabă” a jucat un rol important în reorientarea strategică a Turciei: revolta din Siria a demonstrat Ankarei că nu poate controla de una singură instabilitatea regională. De altfel, Ankara a cerut asistenţa NATO pentru a putea gestiona problema fluxului masiv de refugiaţi sirieni – iar poziţia anti-Assad abordată de Erdogan a făcut ca încercarea Turciei de a dezgheţa relaţiile cu Teheranul (cel mai important susţinător al regimului de la Damasc) să se încheie cu un eşec total.
Va triumfa „modelul turc”?
Principala luptă dintre Turcia şi Iran nu este (încă) una militară, ci una asupra definiţiei unui stat musulman. În august 2011, ayatollahul Hashemi Shahroudi, fost preşedinte al curţii supreme a Iranului şi actual membru al influentului Consiliu al Gardienilor Constituţiei, declara că puterile vestice „susţin modele inovative ale Islamului, precum islamul liberal practicat în Turcia, pentru a înlocui Islamul adevărat” practicat în Iran, după cum relatează publicaţia americană Foreign Affairs. Într-adevăr, teama Iranului că „modelul turcesc” ar putea avea câştig de cauză în statele în care a avut loc „Primăvara Arabă” nu este câtuşi de puţin deplasată. Atât în Tunisia cât şi în Egipt, partidele islamiste care au venit la putere după dărâmarea regimurilor lui Ben Ali şi Hosni Mubarak s-au declarat partizane ale viziunii turceşti a unui stat musulman: sinteza religiei cu democraţia, respectarea drepturilor omului (deşi nu în totalitate) şi adoptarea economiei de piaţă. Deşi, după cum notează Foreign Affairs, „felul în care Erdogan defineşte aceste concepte nu este atât de liberal precum şi-ar dori Vestul”, totuşi această viziune s-a dovedit a fi una de succes: conform unui sondaj recent al think-tank-ului turc TESEV, citat de Foreign Affairs, majoritatea populaţiei din ţările arabe vede Turcia drept „o ţară model”, deoarece este totodată „musulmană, democratică, deschisă şi prosperă”.
Chiar dacă Iranul nu este ameninţat direct de răspândirea influenţei Turciei în regiune, Teheranul nu poate totuşi vedea cu ochi buni emergenţa unui concurent serios – cu atât mai mult cu cât clericii care îl conduc se consideră drept unicii reprezentanţi autorizaţi ai Islamului. Pentru aceştia, cuvintele lui Erdogan, care a declarat anul trecut că Turcia este un stat secular care „păstrează o distanţă egală faţă de toate grupările religioase – musulmani, creştini, evrei şi atei”, sunt o sfidare – la care, însă, Iranul nu are nici un răspuns potrivit: versiunea sa a unui stat musulman pare să ducă într-o fundătură.
