Acum 180 de ani, cu doua decenii inainte de a se urca pe tron, Barbu stirbei constata intorcandu-se acasa, dupa studii stralucite facute la Paris, ca in tara sa "puterea judecatoreasca este pe de-a-ntregul confundata cu administratia", iar printre boieri dreptatea se imparte in functie de influenta si averea pe care fiecare dintre ei o detine. Obisnuita cu amnistii totale si succesive oferite la fiecare schimbare de domn, clasa conducatoare autohtona era preocupata ca si acum mai degraba de propria inavutire si parvenire decat de modernizarea statului. Cum spunea stirbei: "Impartirea dreptatii, formand obiectul esential al oricarei guvernari si baza oricarei societati, nu este considerata aici decat un simplu atribut al puterii si un accesoriu de un interes absolut secundar". (Daniel Barbu ed., Firea romanilor, Nemira, 2004, p.55)
Impartirea dreptatii ramane si azi un instrument la indemana oamenilor influenti, iar fiecare noua guvernare asigura amnistia celei precedente, inlocuiind interventiile brutale cu metode mai sofisticate care-si gasesc acoperire legislativa. Faptele de coruptie ale inaltilor demnitari care parasesc puterea sunt mereu negociate cu cei care le iau locul, iar comisioanele incasate la privatizari si afacerile in detrimentul statului facute de politicieni sunt ascunse pentru totdeauna. De aceea tribunalele autohtone nu au avut ocazia sa-i judece pe fostii ministri si prim-ministri, imbogatiti de pe urma functiilor. De aceea Agentia Nationala de Integritate va ramane doar o forma fara fond. De aceea Adrian Nastase nu va da socoteala pentru averea sa si a familiei sale, consolidata pe spezele functiilor sale publice. De aceea deputatii si senatorii isi voteaza legi preferentiale care sa le devina pavaza la nevoie.
Pentru a forta Romania sa iasa din acest cerc vicios al amnistiei traditionale, Uniunea Europeana a incercat sa impuna noi reguli, sa modernizeze justitia si sa instaureze cu adevarat statul de drept. Clasa politica s-a opus insa cat a putut, folosindu-se in aceeasi masura de parghiile institutionale existente si de puterea parlamentara a unei majoritati strans unite in jurul acelorasi interese de grup. Guvernul Tariceanu, sprijinit de aliatii sai, a amanat cat a putut adoptarea legii de infiintare a Agentiei Nationale de Integritate, apoi a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a nu-i pune la dispozitie fondurile necesare pentru functionare. Agentia a fost impusa de UE pentru a verifica averile demnitarilor si a vedea in ce masura bunurile mobile si imobile stranse de ei pot fi justificate prin veniturile lor oficiale. Desi vine prea tarziu, dupa ce majoritatea politicienilor s-au transformat in capitalisti onesti sau castigatori milionari la bursa, beneficiind de toate informatiile si resursele sistemului de stat, totusi Agentia este tinuta pe tusa de un premier liberal cu tendinte autocrate. La fel ca predecesorul sau, Tariceanu are doua fete: una europeana care vorbeste despre lupta anticoruptie si alta pentru amicii politici pe care incearca sa-i protejeze de justitie.
Premierul si partidul sau sunt de acord cu transformarea Parlamentului in instanta de judecata, socotind ca pentru inceperea urmaririi penale a unui fost sef de guvern ca Nastase e nevoie doar de un vot politic. Premierul si partidul sau se tem de verificarea averilor si scot din joc Agentia care le-ar putea crea probleme. Premierul si partidul sau prefera sa dea mana cu penalii social-democrati pentru amnistierea faptelor de coruptie decat sa riste revenirea la intransigenta ideologica de odinioara. Intorcandu-se la obiceiurile predecesorului sau si la traditia justitiei ca "simplu atribut al puterii", Calin Popescu Tariceanu ar putea insa repeta lectia neinvatata de Adrian Nastase cu toate consecintele ei.
