144 de oameni au evadat de la Auschwitz. Printre ei, şi Kazimierz Piechowski. Bărbatul de 91 de ani le împărtăşeşte, jurnaliştilor de la ziarul britanic „The Guardian”, povestea lui de viaţă: cercetaş naţionalist, deţinut în lagărul morţii, umilinţele îndurate şi evadarea rămasă în istorie.
„Ştiam că voi fi omorât, dacă rămâneam în Polonia”
Pe 20 iunie 1942, gardianul SS de la ultima poartă a lagărului de la Auschwitz era încremenit. În faţa lui era maşina lui Rudolf Hoss, comandantul lagărului. În ea, patru ofiţeri SS înarmaţi, iar unul dintre ei, un Untersturmfuhrer, adică locotenent, urla la el şi înjura de mama focului, notează „The Guardian”.
„Mişcaţi-vă, viermilor! Deschideţi sau vă deschid eu pe voi!„, ţipa ofiţerul în germană. Îngrozit, soldatul s-a grăbit să ridice bariera, iar maşina a demarat, lăsând nori de praf în urmă.
Dacă s-ar fi uitat mai de aproape la chipurile celor patru ofieţeri din maşină, ar fi văzut că toţi erau extrem de transpiraţi şi cenuşii la faţă. Bărbaţii nu erau nicidecum nazişti, ci polonezi îmbrăcaţi în uniforme naziste, furate dintr-un birou, la fel cum era şi maşina. Iar cel care a pus la cale planul curajos de evadare era un puştan- cercetaş, al cărui motto- „Fii pregătit!”- avea să devină deviza lui de viaţă.
70 de ani mai târziu, prizonierul 918 se ţine tare, în sediul cercetaşilor din Londra. La 91 de ani, este îmbrăcat impecabil, cu o faţă foarte puţin ridată, notează The Guardian.
Kazimierz Piechowsk a avut o copilărie fericită în Tczew. Îşi pierdea zilele înotând în Vistula cu prietenii şi jucându-se în parc cu cei doi fraţi. Familia lui făcea parte din clasa de mijloc, iar tatăl lui lucra la Căile Ferate.
Când avea 10 ani, s-a hotărât să se alăture cercetaşilor, un gest care avea să-l urmărească toată viaţa. Organizaţia de tineret era foarte populară după Primul Război Mondial, în Polonia, şi promova naţionalismul, puterea şi fraternitatea.
„M-am alăturat cercetaşilor, pentru că eram patriot. Când am ajuns acasă, mama m-a aşteptat plângând şi mi-a spus: ‘Mă bucur că eşti pe calea cea bună’, îşi aminteşte Piechowski.
Când, nouă ani mai târziu, germanii au invadat Polonia, mişcarea cercetaşilor era văzută ca un act de naţionalism şi o potenţială sursă de rezistenţă. „Aveam 19 ani când a izbucnit războiul şi, la patru zile de la primele bombardamente, naziştii au ajuns în Tczew. Au început să împuşte cercetaşii.”
După ce şi-a văzut omorâţi prietenii din copilărie, tânărul a hotărât să fugă. „Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, voi fi omorât.” A încercat să fugă din ţară pe la graniţa cu Ungaria, pe o rută folosită de cercetaşii care fugeau în Franţa, să se alăture forţelor poloneze libere. Totuşi, a fost prins la graniţă. După 8 luni petrecute în diferite închisori, a fost trimis la Auschwitz.
„Nu poate să existe Dumnezeu, dacă există Auschwitz”
„Am fost în al doilea transport către Auschwitz şi am ajutat la construirea lagărului.” Clădirile vechi nu mai aveau capacitatea să adăpostească toţi oamenii arestaţi, aşa că deţinuţii trebuieau să lucreze între 12 şi 15 ore pe zi, ca să construiască ceea ce oamenii vor numi „cea mai mare tabără nazistă a morţii”.
„În primele trei luni după ce am ajuns acolo, eram complet şocaţi. Şi situaţia se înrăutăţea. Din iunie 1940 şi în primele luni ale lui ’41, ofiţerii SS erau puşi pe omorât deţinuţi- îi băteau cu bastoanele până mureau, ca să mai scadă numărul de oameni din lagăr, că era şi aşa supraaglomerat.”
Piechowski îşi aminteşte că fiecare deţinut primise o lingură şi castron- nu numai pentru mâncare şi apă, dar şi ca să urineze noaptea. „Dacă îţi pierdeai lingura, mâncai din castron ca un câine. Dacă pierdeai vasul, nu mai primeai mâncare deloc. „
Unori, gardienii omorau ca să primească o mini-vacanţă. „Când un SS-ist se plictisea, îi arunca tichia din cap unui deţinut, cât mai departe, şi îi ordona să alerge s-o recupereze. Când prizonierul o lua la fugă, ofiţerul îl împuşca. Apoi, pretindea că deţinutul încercase să evadeze şi primea trei zile de concediu pentru că şi-a făcut datoria„, îşi aminteşte Piechowski .
Cum se descurcau oamenii? „Unii se rugau, însă cei care obişnuiau să se roage înainte să ajungă în lagăr spuneau :’ Nu poate să existe Dumnezeu dacă există Auschwitz.’ „
Timp de şase săptămâni, Piechowski a fost însărcinat să care cadavrele celor împuşcaţi în execuţii. „Aliniau câte 10-11 prizonieri şi îi împuşcau în ceafă.” Cadavrele dezbăcate erau aruncate într-o grămadă, iar Piechowski şi încă un deţinut apucau morţii de mâini şi de picioare şi îi cărau la crematoriu. „Uneori, erau 20 într-o zi, alteori, erau 100 sau mai mult. Bărbaţi, femei şi copii. Şi copii”, a repetat el.
Totuşi, nu i-a trecut prin minte să evadeze, până când numele unui prieten a apărut pe o listă a morţii. Ca mulţi alţi cercetaşi de la Auschwitz, Piechowski făcea parte din rezistenţa organizată în lagăr. Pentru că mulţi dintre cercetaşi vorbeau fluent germana, au reuşit să se infiltreze printre cei care lucrau la poliţie şi aveau acces la dosarele prizonierilor.
Într-o zi, un prieten ucrainean, Eugeniusz Bendera, care lucra ca mecanic în atelierul lagărului, a venit la el. „Cei care s-au uitat în dosare au văzut că era pe lista celor care trebuiau omorâţi. Am fost distrus”, îşi aminteşte Piechowski. Atunci i-a venit ideea evadării.
„A spus că poate face rost de o maşină, dar nu era suficient.” Cei doi prieteni erau închişi în Auschwitz I, unde gardurile erau electrificate şi păzite de soldaţi. Tebuiau să evadeze chiar pe poarta „Arbeit Macht Frei”. Norocul lor a fost că Piechowski lucra acum la aprovizionare, unde erau ţinute uniformele şi muniţia.
Evadarea
„Când m-am gândit că Gienek va fi împuşcat în ceafă, am vrut să iau atitudine.” Ceea ce îl reţinea era soarta celorlalţi prizonieri. „Comandantul ne-a spus, încă de la venirea în lagăr, că, dacă cineva încearcă să evadeze, vor împuşca zece deţinuţi pentru fiecare evadat.”
Pentru ca naziştii să nu îi identifice prea uşor, au cooptat încă doi bărbaţi: un cercetaş- Stanislaw Gustaw Jaster şi un preot- Jozef Lempart. Pe 20 iunie 1942, la doi ani de când Bendera a fost adus la Auschwitz, cei patru s-au întâlnit în podul unei barăci în construcţie, să recapituleze planul pentru ultima oară. Într-o sâmbătă, la miezul zilei, munca s-a oprit. Nu mai era nici un muncitor nici la aprovizionare, nici în atelier. Înainte să plece, au spus o rugăciune pentru familiile lor şi şi-au promis că, dacă vor fi prinşi, se vor împuşca. „Ne anima gândul că, dacă nu facem asta, Gienek va fi împuşcat. Nici în ultima clipă nu am fost siguri de ceea ce facem. Dar ne-am spus: ‘Trebuie să facem asta, trebuie să credem’.
Au luat o căruţă cu gunoi de la bucătărie şi s-au îndreptat către poarta Arbeit macht frei. Aici, Piechowski le-a spus gardienilor că făcea parte dintre cei care se ocupau cu căratul gunoiului, rugându-se ca soldaţii să nu verifice în register dacă spuneau adevărul. Dar nu au verificat. „Nu mă gândeam la nimic când am făcut asta. Îmi încercam norocul. Oricum, dacă asta ne ieşea, apoi aveam nevoie şi de curaj, dar şi de minte”, îşi aminteşte bărbatul, citat de The Guardian.
La magazii, trei dintre ei au intrat prin uşile care mascau jgeaburile ce duceau la magaziile de cărbuni. În dimineaţa aceleiaşi zile, la muncă, Piechowski stricase un zăvor, pentru ca uşile să rămână deschise. Au intrat în magazie şi au furat uniforme de ofiţeri SS. Între timp, Bendera a intrat cu o copie a cheii de la garaj şi a furat maşina comandantului.
Au condus până la poarta principală a lagărului. Pe drum, soldaţii SS îi salutau, urlând din toţi rărunchii: „Heil Hitler!”. Dar testul cel mare pentru Piechowski abia cum venea: „Nu ştiam dacă vom trece de barieră. Conducem către barieră, 80 metri, 70 metri, mă uit la prietenul meu, Gienek. Este lac de sudoare, palid şi nervos. Mai avem 20 metri, iar gardianul nu se duce să ridice bariera.” Bendera opreşte masina, iar Piechowski se holbează în gol, neştiind ce să facă. Simte o bătaie pe umăr. Era Lempart, preotul. „Kazik, fă ceva”, a murmurat bărbatul.
„Mi-au luat toată tinereţea”
„Cred că ăsta a fost cel mai dramatic moment. Am început să zbier în germană.” Bariera s-a ridicat, iar cei 4 bărbaţi au fost printre cei 144 de evadaţi din Auschwitz. Au condus prin pădure, până la Wadowice. Acolo, au abandonat maşina şi au mers pe jos, dormind pe apucate şi făcând cu rândul de pază. Lempart s-a îmbolnăvit şi l-au lăsat în grija unui preot, iar Jaster s-a întors la Varşovia. Piechowski şi Bendera au rămas, o vreme, în Ucraina, până când Piechowski a hotărât să se întoarcă în Polonia. S-a înrolat în armata poloneză şi a luptat împotriva naziştilor, până la sfârşitul războiului.
După ce au evadat, părinţii lui Jaster au fost arestaţi şi au murit la Auschwitz. Deşi nu a fost niciodată capturat, Piechowski a retrăit, în fiecare noapte, zilele din lagăr. Când Polonia a devenit comunistă, în 1947, a fost condamnat la zece ani de închisoare, din care a făcut 7. „Când am ieşit, aveam 33 de ani. Îmi luaseră toată tinereţea.”
A devenit inginer, a scris două cărţi despre experienţele lui şi luptă zi de zi, să se asigure că nimeni nu va uita niciodată ce s-a întâmplat la Auschwitz.
Eugeniusz Bendera (Gienek) s-a stabilit în Varşovia şi a murit în anii ’80. Jozef Lempart a renunţat la preoţie şi a murit în 1971, călcat de un autobuz, când traversa strada. Stanislaw Jaster a fost acuzat de colaborare cu Gestapo-ul şi a murit împuşcat, în 1943.
