Obstinația cu care clasa politică a refuzat punerea în aplicare a unor mecanisme constituționale care o obligau să țină cont de voința electoratului pune și mai mult în evidență incapacitatea PSD‑PNL de a asigura premisele unei însănătoșiri viitoare.
La împlinirea a trei ani de la referendumul pentru demiterea președintelui din 29 iulie 2012, este firesc să ne întrebăm dacă și cum am evoluat. Nu trebuie să luăm drept punct de reper criza în sine, ci condițiile instituționale și sociale care au făcut-o posibilă. Pentru asta, ar trebui să vedem cum mai stăm cu democrația și cu statul de drept, dincolo de dimensiunea anticorupție.
Faptul că șeful principalului partid la putere este de câteva zile condus de un condamnat, fie și cu suspendare, pentru neregulile electorale de acum trei ani nu este de bun augur. Trăim într-un context în care condamnările pentru fapte făcute de dragul partidului cresc prestigiul celui condamnat în zona de public pe care acesta o vizează. Aceeași postură de victimă l-a ajutat și pe actualul prim-ministru să se mențină în post, în ciuda urmăririi penale în mai multe dosare. Și asta, în condițiile în care majoritatea USL de la parlamentarele din 2012 este de mult istorie, iar Ponta a pierdut lamentabil prezidențialele. Într-o astfel de situație nu se poate ajunge decât dacă, la nivelul opiniei publice, confuzia rămâne bine organizată, iar la nivelul societății civile, anticorpii față de anormalitate aproape că nu există.
Citește continuarea textului în Revista 22.
