Sistemul politic iranian este o autocrație hibridă, în care Parlamentul și Consiliul Experților, alese prin vot, sunt controlate de autoritățile religioase, adică supuse voinței liderului suprem. Partidele politice nu urmează, la rândul lor, linii ideologice comparabile celor occidentale, diferențele între reformiști, radicali și ultra-conservatori fiind greu de încadrat în tipare.
Tocmai de aceea, decenii la rând, observatorii și decidenții politici din multe capitale ale lumii s-au raportat la procesele electorale iraniene plecând de la convingerea că ele nu contează cu adevărat, întrucât populația chemată la urne este, de fapt, prizoniera unor instituții nedemocratice. Scrutinul din 26 februarie 2016 poate schimba această perspectivă, cimentând cursul luat la prezidențialele din 2013, când actualul președinte reformist, Hassan Rouhani, a câștigat competiția, în dauna candidatului ultra-conservator susținut de liderul suprem.
Faptul că acum reformiștii și moderații echilibrează raporturile de forțe în Legislativ, iar ultraconservatorii pierd majoritatea în Consiliul Experților, marchează un moment crucial. Optând pentru moderație și pragmatism, Iranul își consolidează locul la masa marilor puteri, unde a revenit în 2015, odată cu semnarea Acordului nuclear inițiat de SUA.
După ce i-au fost ridicate (chiar dacă, deocamdată, doar parțial) sancțiunile economice impuse în 2012, Teheranul demonstrează că sprijinul populației pentru renunțarea la discursul agresiv antioccidental și pentru încheierea unor înțelegeri comerciale profitabile cu statele democratice poate învinge chiar și opoziția Ayatollahului Ali Khamenei. Nimeni nu se așteaptă ca Iranul să îmbrățișeze liberalismul euro-atlantic, și nici măcar modelul chinez, de care se simte mult mai aproape.
Toată lumea recomandă prudență în ce privește concluziile entuziaste, fie și pentru faptul că în multe circumscripții urmează un al doilea tur de scrutin. Nimeni nu poate ignora însă importanța și semnificațiile acestor alegeri. La ele au participat 62% dintre alegători, care i-au scos din Parlament până și pe cei mai influenți adepți ai Ayatollahului. Rezultatul a redus pe moment la tăcere tabăra adversarilor Acordului nuclear, care consideră că negociatorii iranieni (în primul rând președintele și ministrul de Externe) sunt trădători de țară. Majoritatea care s-a prezentat la urne a înțeles avantajele dialogului cu Occidentul, sancționându-i pe cei care au menținut țara în sărăcie, de frica influențelor anti-islamice și a investițiilor străine. Însăși succesiunea Ayatollahului se pune deja în discuție în alți termeni, întrucât Consiliul Experților, controlat acum de moderați și reformiști, are sarcina de a numi un nou lider suprem, atunci când actualul se va retrage sau va înceta din viață. Khamenei are 76 de ani și o operație de prostată. Chiar dacă va supraviețui încă 8 ani, autoritatea lui tinde să scadă, întrucât presiunea publică îl lasă cu tot mai puțini aliați.
Deși limitată de restricții tradiționale și formule autoritariste, noua configurație politică internă din Iran nu va rămâne fără impact imediat și fără efecte pe termen mediu în jocul regional de putere și în evoluția raporturilor globale. Prin poziția sa geostrategică, Iranul poate influența nemijlocit zona caspică, Asia Centrală, Caucazul și Orientul Mijlociu. Cine profită și cine pierde din revenirea sa în forță, ce calcule și ce strategii vor fi desfășurate în cancelariile direct interesate, pentru a limita daunele și a maximiza câștigul? Cum se vor reașeza faliile, parteneriatele și adversitățile cu un Iran aflat în ascensiune, care nu mai are nevoie de medierea Moscovei în tratativele cu SUA, fiind deja considerat de Grupul G7 ca un al optulea actor de putere (la egalitate cu Arabia Saudită)? Ce pârghii va putea folosi UE în noua sa relație cu Iranul, având în vedere propria situație dificilă? Cum va evolua cooperarea aprofundată China-Iran, convenită pentru următorul sfert de secol și anunțată cu ocazia vizitei la Teheran a liderului chinez, din ianuarie a.c.? Ce opțiuni vor prefera în viitorul apropiat statele caspice? La toate aceste întrebări și la multe altele se vor oferi sau doar se vor căuta răspunsuri în 2016, iar Iranul va fi curtat, fără îndoială, din toate părțile.
Spre deosebire de celelalte mari puteri, pentru care anul trecut a adus mai degrabă crize și declin, Iranul a punctat decisiv prin redeschiderea față de Occident, ceea ce-i permite și înscrierea în competiția pentru controlul rezervelor petroliere din Orientul Mijlociu. Teheranul are suporteri în Irak, Siria și Liban, fiind cea mai puternică țară șiită, cu șanse reale de a deveni singura putere importantă din zonă, dacă învinge în bătălia sa acerbă cu Arabia Saudită, motivată deopotrivă de interese geopolitice și de ură religioasă (saudiții sunniți).
Turcia pare să fi pierdut pierdut deja la scor, dar SUA și Federația Rusă vor încerca să capitalizeze, una în defavoarea celeilalte, de pe urma rivalității dintre șiiți și sunniți. Alianța Turcia-Arabia Saudită, vizibilă mai ales după asaltul rusesc asupra Alepului, nu vizează doar politicile Moscovei în Siria, ci și ofensiva Iranului. Pe de altă parte, relația Moscova-Teheran n-a fost niciodată una bazată pe încredere reciprocă, în pofida intereselor antioccidentale comune și a parteneriatului în domeniul nuclear. Încă din august 2013, când autoritățile iraniene au refuzat vizita lui Vladimir Putin, întrucât acesta voia să o asocieze unei deplasări în regiunea caspică, Teheranul semnaliza că nu e dispus să accepte condițiile Moscovei.
Fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad, prieten înfocat al Kremlinului, pierduse puterea în același an, iar reformistul Rouhani nu a ratat prilejul de a demonstra că ceva s-a schimbat. Influența Iranului în vecinătate e mai mare decât a Moscovei, din Afganistan până în Siria (unde cele două state susțin tabăra pro-Assad, mai degrabă din interes conjunctural, decât pe baza unei alianțe solide).
Ieșind din izolare, Iranul amenință să fie o alternativă viabilă pentru reducerea dependenței energetice a UE de gazul rusesc. Sancțiunile economice occidentale, care au ținut Iranul în afara programelor de investiții, afectează acum Federația Rusă, iar Putin are mai mare nevoie de Teheran decât oricând. Încleștarea pentru influență regională și autoritate globală e departe de a se fi încheiat. Orice predicții trebuie să țină cont de faptul că în SUA e anul alegerilor prezidențiale și că în UE se joacă salvarea proiectului comunitar prin accelerarea integrării Turciei, în timp ce Rusia și Siria nu și-au epuizat forțele, dar sunt percepute drept state războinice.
Iranul intră pe teren cu potențialul fostului imperiu persan, propulsat de energia unei populații avide de libertăți civile, adeptă a dialogului cu lumea civilizată și a pragmatismului în afaceri.
Aceste opinii aparțin autoarei și nu angajează în nici un fel responsabilitatea MAE.
