O piesa scrisa de un dramaturg chiar mai tanar decat el insusi pune in scena, cu spectatorii tot acolo, Radu Afrim la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiesti. “Plastilina” este prima piesa a lui Vasili Sigarev, un autor rus tradus si jucat in multe tari europene intre timp.
Adaptata limbajului epocii, in Romania, ea schiteaza un tablou al ratacirilor tineresti din patrie. Este, ca atatea piese si spectacole de azi, o tragedie care face, din cand in cand, pe comedia. E drama sfarsita in tragedie a unui adolescent sarac dintr-o lume saracacioasa care cumpara carne tocata ieftina “de la Palatul Culturii”, de ziua nationala. Figuri felliniene ale unui kitsch specific societatii postcomuniste populeaza un spectacol de o cruzime, ca sa zic asa, exemplara. Cartierele marilor orase romanesti s-ar putea recunoaste usor in tabloul pe care-l inchipuie Radu Afrim, impreuna cu scenograful Stefan Caragiu. Dar cei de pe-acolo nu se duc la teatru ca sa se vada. Violenta limbajului decade la un moment dat al spectacolului in aceea fizica, pentru ca fizicul este cel care-i chinuieste pe adolescentii din centrul piesei: alaturi de Maxim, orfanul din Kazan, mai e si Lioha, fiul responsabilei de la o piscina, deci avand moneda de schimb in lumea mercantila in care cel dintai e total dezarmat. Ceea ce-l si face obiectul brutalitatilor de tot felul, pana la uciderea sa de catre un declasat, pederast.
Alaturi de actrita-mascota a lui Afrim, Elena Popa, in acelasi ton ca-n Cehovul parodiat care a scandalizat atata lume buna a teatrului romanesc de azi, apare, de asemenea remarcabil, cu un joc extrem de subtil, inchipuind ratacirea si ambiguitatea varstei, Alin Teglas, o figura de adolescent imberb cautand ceva, o identitate probabil. Daca in prima sa aparitie, cand cei care-l vegheaza pe Spira, copilul care s-a sinucis, au cu totii in fata o farfurie cu supa clara, numai el ramane cu farfuria goala si lingura neutilizata, abia in ultima, cand e el insusi mort, Max(im) ajunge sa manance din pomana. A sa proprie. Aparitia din cand in cand a lui Spira-mortul puncteaza expresionist spectacolul, amintind ca nu e “de ras” decat strict trecator. La primii trei actori din distributie, Alin Teglas (Maxim), Romulus Chiciuc (Lioha) si Elena Popa (bunica lui Maxim), apare constant o anumita intonatie ardelean-clujeana, utila poate aici, marcand, la nepot si bunica, defectul de a veni din alta parte (“Kazanul nu mai e ce-a fost”, repeta bunica-Elena Popa, obsedant si comic). Mesajele din afara nu prea au cum ajunge in aceasta lume, deoarece cutiile postale sunt situate intr-o coloana urcatoare, pe zid. Plastilina poate simboliza lipsa de consistenta a adolescentului, pe care-l manipuleaza, moral si chiar fizic, tot felul de oameni dintr-un fel de sub-lume, o nonsocietate a lumpenilor. “Nevrozele sexuale ale parintilor” au devenit aici obsesii sexuale ale copiilor, care-i poarta, pe unii, cei mai dezarmati, cum e Max, pana la pierzanie. Cand auzi dialogurile din spectacol parca te-ai trezi in lumea tinerilor de mahala din Romania de azi. Parca te-ai trezi brusc intr-un cosmar al limbajului si al moralei.
Radu Afrim a lucrat bine si cu alti actori, dintre care unii nu au de spus decat foarte putine cuvinte si sunt, cu toate acestea, prezente foarte vii pe scena, la cativa centimetri de spectatori: Raluca Zamfirescu, in rolul profesoarei obsedate de sex, dar mascandu-si interesul intr-o severitate mult peste domnisoara Cucu, Andrei Vasluianu, Karl Baker, Ioan Coman, intr-un rol destul de nuantat, amintind prin ceva de Versininul din spectacolul cu “Trei surori”, pus de Alexandru Dabija, Otilia Patrascu, Lorena Ciubotaru, Dragos Campan, Lucia Stefanescu, Florica Dinicu, Cristina Moldoveanu, Alexandru Pandele, Tudor Smoleanu, ca un raspuns la alt nivel-pol la nehotararea eroului, intr-o perpetua ezitare subtil marcata, Carmen Ciorcila, George Angelescu si Sebastian. Muzica e si ea un personaj, de care ajungi sa tii seama.
In ultima vreme, tot mai multe spectacole isi iau publicul cu ele pe scena, incat ma intreb ce-o sa se aleaga de bietele sali de sute si sute de locuri, in cele din urma. Aici, la “Plastilina” lui Radu Afrim, nici nu se putea altfel, apropierea de actori creand o puternica impresie, de la prima scena la cea din urma, iar figurinele din plastilina pe care le tot face eroul, semne clare si ermetice in acelasi timp, au alt efect vazute din proximitate decat din fotoliile comode ale salii.
