E de dreapta sau de stânga programul USL? Cu certitudine este destinat electoratului urban şi activ. Ţinta e clară, iar logica la fel. Ce rost are să faci programe pentru electorate captive, pentru ţărani şi pensionari care fie au avut destul de suferit din pricina austerităţii, deci au tot interesul să scape de puterea actuală, fie nu au la ei în sat decât un partid şi nu au unde se duce? Programele se fac, ca atare, pentru publicul care oscilează între PDL şi PNL.
Acolo se duce bătălia. Şi de aceea alianţa noastră de opoziţie, demascată ca socialistă de cei de la putere, foştii lor colegi în toate sensurile, a ieşit cu un program „a treia cale” care e la fel de la dreapta sau mai la dreapta decât programul puterii. Cum am mai spus şi altă dată, distanţa politică sau doctrinară, ceea ce numim noi policy distance, e zero, de asta oricare dintre partidele de dreapta se poate oricând alia cu partidul de stânga, cum am afirmat răspicat când PDL se aliase cu PSD, şi nu mă dezic defel. Întâi unii, pe urmă alţii.
O să discut mai sistematic puţin programul opoziţiei, deci nu o să fac un inventar. Har Domnului, câte flip-charturi a avut dl Ponta prin emisiuni de televiziune ca să deseneze pentru publicul care nu înţelege de vorbă, cred că nu mai e om (românul fiind televizionist) care să nu fi prins punctele principale de program. Programul are calitatea că îşi pune problemele juste şi evită să calce în unele străchini mai evidente. Nu demască, de exemplu, unele măsuri luate de puterea actuală, cum ar fi contribuţia medicală plătită de pensionarii sub un anumit plafon – ceea ce e bine. Unele lucruri deja asumate trebuie continuate, ele sunt un minimum de sănătate fiscală de la care nici un guvern nu se poate abate. Mai departe însă…
Să începem prin a spune care sunt problemele cu care trebuie să se confrunte orice guvern la noi. În primul rând, creşterea economică după ani de regresie şi stagnare, una durabilă. În al doilea rând, problema finanţării, chiar în condiţii de relansare economică, a unui stat social acceptabil (în care nu sare nimeni de la balconul Parlamentului) şi performant, iar reformele în sănătate şi educaţie nu se fac cu hârtii, ci cu bani, de exemplu cu stimulente pentru medicii pe care vrei să nu îi pierzi în Vest după ce i-ai educat pe banii tăi. E ridicol să spui că faci reforma educaţiei după model finlandez, când finlandezul plăteşte tot ce are (adică 60%) pentru bugetele sociale, cele mai mari din Europa, iar noi le avem pe cele mai mici (şi proporţional, şi pe cap de locuitor).
Cum finanţăm un stat social la care contribuie atât de puţini ca număr şi atât de puţin ca sume, când la spitale sau pensii are toată lumea pretenţii? În al treilea rând, problema finanţării deficitului şi a datoriei externe create de doi ani încoace. Sigur că prima e cheia, rezolvarea ei le face mai uşoare pe celelalte două, dar şi proasta ei abordare le poate înrăutăţi pe celelalte. Răspunsurile dintr-o perspectivă socială europeană, deci admiţând că vrem un stat social european şi nu trecem pe educaţie şi medicină privată, nu sunt numeroase şi pot fi grupate cam aşa:
A. Opţiunea bunei guvernări, adică optimizare fiscală fără schimbarea structurii de redistribuire (fără a lua mai mult de la bogaţi pentru a da la săraci). Acest lucru e teoretic posibil, prin reforma Fiscului, a companiilor de stat, a raţionalizării folosirii resursei umane în sectorul public pentru a creşte performanţa, de exemplu, în accesarea fondurilor europene. Asta e varianta pentru care pledez eu de ani de zile, cu succesul cunoscut. Există beneficii certe, dar cât de mare creştere economică aduce buna guvernare e controversat. Banca Mondială ar zice că mare, economişti ca Jeffrey Sachs că mai mică. Dar e cert că fără asta nu realizăm ţinta de a creşte veniturile bugetare de la 32% la 38% sau măcar la 34%.
B. Opţiunea creşterii pure. Asta ar fi opţiunea liberală prin excelenţă. Nu schimbăm structura de redistribuţie, rămânem cu cota unică şi finanţăm totul din creştere, care vine tocmai pentru că impozitele mici şi birocraţia scăzută relansează economia. Se nasc locuri de muncă noi, milionul pierdut de când cu criza, facem oamenii să lucreze mai mulţi ani şi finanţăm din asta pensiile etc.
C. Opţiunea redistribuirii pure. Indiferent de creşterea economică, luăm mai mult de la bogaţi să dăm la săraci, asta ar fi opţiunea de stânga prin excelenţă. Mărim impozitele ca să finanţăm sănătatea, pensiile şi educaţia, başca marile investiţii de stat care vor crea locuri de muncă. Totul trebuie să funcţioneze chiar cu creştere zero, că mare lucru pentru stimularea creşterii nu facem, deci destui oameni trebuie să plătească semnificativ mai multe impozite decât acum.
Pare simplist schiţat aşa, dar nu este. De fapt, aceste opţiuni doctrinare pure au avantajele lor, şi anume că majoritatea măsurilor prin care stimulezi creşterea (că îmi imaginez că nu îşi mai propune nimeni să crească prin investiţii de stat, ca pe vremea lui Carol al II-lea) te împiedică să ai bani de redistribuit, iar redistribuirea mare te împiedică să ai mari mecanisme să stimulezi economia. Îngrijorător, marile investiţii de stat, adică acel gen de cheltuieli care devin imediat discreţionare şi alimentează doar corupţia, par a fi un element central în programul atât al opoziţiei, cât şi al puterii. La ora asta Dinu Patriciu e singurul care susţine varianta B. PDL şi USL fac amândouă o combinaţie sintetică de B cu C cu ceva A, cu accent mai mare pe austeritate fiscală la PDL, şi cu creştere la USL. Cum e şi normal la guvernare versus opoziţie. Pe scurt, nu avem nici un partid de dreaptă liberală şi nici un partid social democrat. Avem două partide „a treia cale”, care înoată printr-un lac de contradicţii şi nu au curajul să îmbrăţişeze opţiunea bunei guvernări clar şi neexplicit, deşi e singura care nu ar crea nici un deficit – nu văd bine nici B, nici C la capitolul ăsta.
Pe scurt, programul USL nu e de aruncat la coş decât în măsura în care toate programele sunt de aruncat (ca autor a vreo două, aş zice că se poate pleda în acest sens). A fost un gest de curaj faţă de Ion Iliescu să ieşi cu un asemenea program, şi asta e de remarcat. Deja au sărit vreo trei să strige la Ponta că a abandonat stânga, ceea ce e spre lauda lui. Dar asta nu înseamnă că unele contradicţii rezultate din combinarea opţiunilor de mai sus au fost rezolvate sau măcar remarcate. Sau că altele nu ţin de credibilitatea celor care le aplică. L-am văzut pe dl Dragnea explicând foarte elocvent cum parteneriatele public-privat vor relansa economia (asta zice şi Udrea, că veni vorba); dacă nu aş fi ştiut că a fost pus pe lista neagră că a dat un milion sau pe-acolo unei firme cunoscute pentru a cumpăra un bac căruia îi expirase autorizaţia de plutire, l-aş fi crezut imediat. Vorbea chiar bine: a spus că trecutul nu mai contează. Aş fi de acord să o luăm de la zero, să mai dăm o şansă etc, dacă aş fi sigură că nu ne aşteaptă în viitor alte bacuri expirate, alte săli polivalente sau patinoare, alte autostrăzi suspendate. Pentru asta însă, trebuie să văd mai multă hotărâre, în modul cel mai concret, pentru opţiunea A. De la ambele părţi. Ponta şi Antonescu au oricum imensul avantaj că nu sunt Udrea şi Boc – asta, şi nu programul, le dă şansa întâia la viitoarele alegeri.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
