Guvernul Ponta va deveni cât de curând istorie. În schimb, măsurile economice pe care le ia zilele astea vor produce efecte negre mult timp după înlăturarea sa. Brutalitatea cu care Executivul loveşte economia naţională, viteza cu care o face şi consecinţele pe termen lung sunt şocante şi amintesc de un mod de acţiune pe care l-am mai văzut o dată la lucru în 2012. Atunci, ţinta PSD şi a Guvernului Ponta a fost statul de drept. Acum, ţinta este economia. Dacă de data asta le iese, nici nu ne imaginăm ce va urma.
Guvernul Ponta ar renunţa oricând la angajamentele care decurg din calitatea României de membru UE.
Acesta a fost, de altfel, primul semnal pe care Executivul a ţinut să îl dea cu toată forţa în vara lui 2012, la scurt timp după instalarea la Palatul Victoria. La vremea respectivă, atacurile concertate asupra instituţiilor care-l împiedicau să acapareze toate pârghiile statului l-au surprins, n-ar fi exclus, chiar şi pe Viktor Orban. Nu prin faptul în sine de a fi deschis acest front (doar liderul de la Budapesta procedase la fel în ţara sa), ci prin viteza şi concentraţia de înverşunare pe unitatea de timp cu care USL-ul de atunci a acţionat.
Părea că noua putere de la Bucureşti deţine suprema cunoaştere în materie de ceea ce ar putea urma, era sigură pe ea, sigură că absolut niciun obstacol, dar absolut niciunul, nu îi va sta în cale.
Din fericire, i-a stat. Din nefericire, însă, acel obstacol nu a fost în primul rând poporul, societatea.
E drept, poporul (o parte a lui, suficient cât să fie acoperitoare constituţional) li s-a opus decisiv lui Ponta şi colegilor săi de mafie politică cu ocazia referendumului pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Dar acelaşi popor a reintrat curând în adormire, pentru ca timp de aproape doi ani şi jumătate să nu mai auzim nimic venind de la el. S-a mai trezit abia în noiembrie 2014, când, din nou decisiv, a dat de pământ cu ambiţiile prezidenţiale ale lui Victor Ponta şi cu planurile de sporire a influenţei ale Sistemului care îl sprijină şi pe care Cârlanul l-a tot servit. Problema, (pe care am mai tratat-o aici cu destule ocazii) este că pentru democraţie, libertate, instituţii puternice şi, implicit, un stat tot mai corect, poporul trebuie să lupte în fiecare zi, altfel va fi mereu nevoit să consume resurse uriaşe în ultimul moment, atunci când doar un fir de păr îl mai desparte de căderea în abis. Dar asta e o paranteză pe care o voi închide aici.
Cei care, în schimb, au gripat serios maşinăria pornită în 2012 au fost tocmai instituţiile atacate, partenerii strategici ai României, preşedintele în exerciţiu la acea vreme, o parte a mass-media.
Când arăţi, cum au făcut-o USL şi Guvernul Ponta în 2012, că puţin îţi pasă de separaţia puterilor în stat, e limpede că joci cu toate opţiunile pe masă, inclusiv cu nucleara scoatere, de facto în primul rând, a României din spaţiul euro-atlantic.
Nu poţi aboli Curtea Constituţională şi independenţa justiţiei, nu poţi reduce Parlamentul la o gaşcă manevrată ca la teatrul de păpuşi, nu-ţi poţi aronda Avocatul Poporului, ICR-ul, Monitorul Oficial, ANAF-ul însuşi ca pe nişte anexe gospodăreşti şi, în acelaşi timp, să pretinzi că poteca pe care împingi ţara va duce, staţi liniştiţi, tot spre Bruxelles, spre Washington, Berlin, Londra sau Paris. Nu poţi să construieşti prin intermediul Antenei 3 şi al RTV o realitate paralelă în care demonizezi valorile europene şi euro-atlantice şi, concomitent, să continui a te revendica de la acest spaţiu. N-ai cum să mai rămâi „european” atunci când prin asemenea canale propagandistice introduci în casele oamenilor o butaforie ordinară, pornind de la care fundamentezi, chiar, decizii economice majore, direcţii ce ţin de orientarea strategică a ţării.
Or, în 2012, guvernarea Ponta şi aparatul PSD, ca vârfuri de lance ale unor asemenea operaţiuni, tocmai cu aşa ceva au operat în zona statului de drept.
Veţi zice, probabil, că asta a fost acum trei ani şi că, după câte se poate vedea la modul general, destructurarea statului de drept nu a reuşit şi nici nu ar mai fi posibilă, că PSD a pierdut ultimul tren atunci când referendumul pentru demiterea lui Băsescu a eşuat, iar Curtea Constituţională, DNA sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au dovedit că pot rămâne în picioare. Aţi mai putea zice, probabil, că strădania PSD s-a năruit definitiv şi după ce, în ciuda numeroaselor şi amplelor tentative, Parlamentul nu a reuşit să modifice substanţa legislaţiei penale, în sensul dorit de familiile mafiote de la vârful statului, deşi eforturile au continuat, când susţinut, când cu sincope, în 2013 şi 2014.
Să fie oare atât de simplu totul?
Chiar sunt motive rezonabile să credem că operaţiunile prin care s-a încercat în 2012 demolarea României (la vremea respectivă, pe dimensiunile Justiţie/stat de drept) rămân istorie, că spiritul care le-a însufleţit s-a aneantizat, că răul nu se mai poate replica, eventual pe noi direcţii?
Ei bine, nu numai că se poate uşor susţine contrariul, dar la fel de lesne se poate argumenta că asistăm azi, la trei ani distanţă de la pauza tactică luată de PSD după vara încinsă a lui 2012, la o extindere strategică a tentativei din 2012.
Loviţi cum nu s-au aşteptat de năprasnic, Ponta, Dragnea şi trupele de comando politic pe care le-au coordonat au înţeles într-un târziu că nu pot avansa în adâncime pe linia distrugerii statului de drept.
Prin urmare, au mutat frontul. Unde l-au dus? Ei bine, în economie, pericolul fiind din nou total.
Ca atare, astăzi, la trei ani distanţă, aceeaşi gaşcă de neaveniţi dă iarăşi foc valizei naţionale – în parte din convingere, parţial din oportunism electoral, în parte din disperarea celui care simte că-i fuge pământul de sub picioare, parţial ca răspuns la comenzi primite pe canale obscure, unele dinăuntru, altele din afară.
La fel ca în 2012, şi noua operaţiune este tot fulger, tot de amploare.
Altfel spus, într-un interval extrem de scurt, Guvernul României a luat atât de multe decizii care ne pot submina viitorul, încât te întrebi oare ce aşteptăm ca să îi trecem prin faţa unei curţi marţiale.
Cum altfel poţi numi majorarea subită şi explozivă a cheltuielilor bugetare, prin creşteri salariale de neînchipuit pentru posibilităţile actuale ale unei ţări ca România, concomitent cu promovarea unui Cod Fiscal care diminuează substanţial veniturile la buget. Ambele în acelaşi timp, da? Fiţi cu băgare de seamă, acesta este detaliul esenţial: AMBELE ÎN ACELAŞI TIMP. Concomitent se duc la cer cheltuielile şi intră în pământ veniturile. Unde s-a mai putut vedea aşa ceva, altundeva decât în deja clasica Grecie?
Atenţie, vă rog! Înainte să aruncaţi cu pietre în direcţia autorului, luaţi-vă răgazul de a înţelege că nu aveţi în faţă un ziarist ce se opune reducerilor de taxe, în general unei fiscalităţi prietenoase. Nu, domnilor, aveţi în faţă un jurnalist care ar milita oricând pentru aşa ceva, dar numai şi numai pentru aşa ceva.
Şi aş milita oricând pentru aşa ceva numai şi numai în condiţiile în care poate deveni limpede pentru toată lumea şi în ce mod vor fi compensate golurile pe termen scurt create bugetului. Pentru că, până la instalarea efectelor potenţial benefice pe termen mediu şi lung ale unor măsuri precum reducerea de taxele, e raţional să măsori de o sută de ori cum te vei descurca cu onorarea scadenţelor imediate (şi vorbim de lucruri sensibile: pensii, salarii, cheltuieli cu sistemele de sănătate şi educaţie, armată, ajutgoare sociale, necesarul de investiţii, cofinanţările pentru proiectele de accesat pe fonduri europene, etc.). Altfel, merci frumos, din gură poate oricare dintre noi să ofere taxe şi impozite mai mici. Eu, de pildă, v-aş putea promite că mâine vă umplu de aur. M-aţi crede, oare, pe cuvânt? (Nu? Foarte bine, nici eu nu n-aş face-o!)
De pildă, având în vedere halul în care se scurg banii publici în România zilelor noastre, Guvernul Ponta ar fi putut găsi numeroase pârghii prin care să se asigure că, reducând povara fiscală, bugetul poate rămâne echilibrat, iar ţintele macroeconomice nealterate.
Cum, însă, avem de-a face cu un guvern profund corupt, este nerealist să te aştepţi că acest Executiv va recurge tocmai la pârghiile cu pricina. Iar altele, uitaţi-vă niţel la economia noastră, efectiv nu are pe moment.
Mai departe.
Pentru Guvernul (încă) Ponta nu a fost suficient doar lansarea la apă a unui Cod Fiscal mai uşurel sub aspectul taxării, ci, concomitent, şi creşterea populistă a salariilor în sectorul bugetar cu procente aiuritoare. Căci aiuritoare sunt dacă le raportăm la unicul reper de luat în calcul: cât poate ţine în cârcă economia reală.
Este atât de absurd jocul lui Ponta, încât nici măcar unii lideri sindicali nu îl pot trata cu seriozitate. "Dacă ne uităm la creşterile existente, rezultă că nu au resurse pentru creşteri efective. Deci nu credem că legea va fi aplicată în totalitate. Va fi mai mult o chestiune de campanie electorală şi, indiferent ce guvern va veni, se va spune din nou că greaua moştenire nu permite aceste majorări". A spus-o Bogdan Hossu, preşedintele Cartel Alfa.
"E foarte uşor să dai şi foarte greu să iei înapoi. Riscăm să turăm motoarele într-o perioadă de creştere, la fel cum am făcut în 2008 şi s-a dovedit că am greşit. Avem rezerve serioase că stimulând consumul va avea un efect pe termen lung asupra creşterii. Vom vedea o bunăstare pe termen scurt, nu pe termen lung". Observaţia îi aparţine preşedintelui Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru, şi a fost făcută la o dezbatere pe marginea impactului noului Cod Fiscal.
Ar trebui să fie de la sine înţeles că ridicând abrupt cheltuielile şi reducând la fel de brusc încasările, totul în acelaşi orizont de timp, deficitului bugetar nu-i rămâne decât o cale: s-o ia şi el în sus. Şi o va face, cu toate efectele în lanţ care se vor resimţi la nivelul echilibrului macroeconomic, într-un moment în care exemplul însuşi al Greciei a dovedit că a consuma pe credit nu doar că te duce la faliment total, dar, în condiţiile de astăzi, nici măcar nu mai este posibil. De ce? Pentru că, odată friptă lumea la jarul elen, România nu va găsi la cine să se împrumute. Sigur, poate că Ponta are în minte o ieşire de avarie dintr-o asemenea situaţie. Uită, însă, că fratele Tsipras însuşi a rămas rămas cu căciula goală, chiar dacă era de astrahan, chiar dacă s-a dus cu ea până la Moscova.
Pe acest fond, din nou, apare şi tot apare o mare întrebare: cum să-l crezi pe Ponta atunci când spune că vrea să-şi ţină ţara-n UE, din moment ce loveşte atât de brutal viitorul României cu măsuri considerate provocatoare în orice capitală europeană? Cum să-l crezi, de vreme ce acţionează împotriva oricărei logici europene, împotriva oricărei logici economice, în general?
Or, apropo de ţintele macroeconomice şi, cu precădere, de ţinta de deficit pe 2016, v-aş furniza mai jos o dovadă suplimentară că acest Guvern condus de acest Ponta Victor şi de acest anti-naţional PSD tocmai a organizat un nou puci, similar, ca implicaţii şi chiar ca formă, celui din 2012.
Ţinta de deficit bugetar este un indicator pe care România, ca stat membru al Uniunii Europene, o stabileşte raportându-se la o sumă de angajamente valabile pentru toate statele din spaţiul comunitar.
Atenţie, aşadar, nu nu e vorba doar de România, ci de toată lumea.
Ţinta de deficit pe anul următor este, totodată, un indicator pe care Guvernul îl face cunoscut cetăţenilor săi cu mult înainte de 1 ianuarie anul următor.
Or, la noi ţinta asta de deficit bugetar pe 2016 s-a modificat radical în interval de numai o lună şi un pic, dovadă poziţiile publice asumate de premierul Victor Ponta şi de ministrul său de Finanţe, Eugen Teodorovici.
Când le consulţi, şocul se instalează uşor. Prin urmare, vă invit la o amară degustare!
De la luna mai, la sfârşitul lunii iunie şi până mijlocul lunii iulie, ţinta de deficit bugetar pe 2016 s-a umflat în România ca apele Dunării în vremuri de viitură.
Ca atare, proiecţiile contradictorii pentru 2016 pun sub semnul întrebării capacitatea celor doi demnitari de a continua să administreze finanţele unei ţări, în condiţiile în care strategia fiscală bugetară suferă modificări radicale într-un interval atât de scurt, modificări care nici măcar în sânul unei familii nu pot fi înhipuite, d-apoi la nivelul unei ţări cu 20 de milioane de oameni.
Despre ce este vorba, în cronologia de mai jos.
*Mai zilele trecute, ministrul Finanţelor, Eugen Teodorovici, considera că ţinta de deficit negociată de România este „legală”, dar „artificială”, întrebându-se mai departe, cu un balcanic aer retoric: "Cine poate să îmi spună mie, ca stat, care e deficitul optim în care să mă şi pot dezvolta şi în care să ţin şi sub control cheltuielile bugetare?" Frumoasă copită dată în falca apartenenţei României la spaţiul UE, nu credeţi? “Cine poate să îmi spună mie….”
Dar să continuăm.
*Pe 7 iulie, adică acum aproape trei săptămâni, acelaşi ministru Teodorovici spunea negru pe alb că bugetul pe 2016 este gândit, la nivelul Palatului Victoria, în marja unui deficit de până în 1,8 procente, la fel şi rectificarea care ar urma în perioada imediat următoarea: "Ţinta noastră este, pe de o parte, să respectăm până în septembrie, toate masurile la care ne-am angajat, în special cele de reformă structurală, dar obiectivul nostru este şi acela ca atunci când facem bugetul să avem deja un deficit aşa cum ne-am asumat, de 1,2%, la care se adaugă devierea temporară de 0,5%". Şi: "Am toată încrederea că toate masurile compensatorii pe care noi le identificăm – o parte le-am identificat, la altele încă mai lucrăm – vor face ca deficitul anului 2016 să fie cel asumat cu partenerii noştri internaţionali, de 1,2%, la care se adaugă o deviere temporară convenită de 0,5%".
Sfâşritul lunii iunie. Ministrul Teodorovici: "Acest Cod Fiscal ne duce dincolo de angajamentul asumat de menţinere a unui deficit pentru 2016, dar important este ca acest deficit să fie ţinut sub 3% pentru a nu intra într-o procedură de deficit excesiv cu cei de la Comisia Europeană. S-a făcut o analiză comparativ cu alte state membre, unde există deja o depăşire importantă a acestui prag de deficit de 3%. România a luat decizia de depăşire temporară a acestui angajament, dar cu o revenire încă începând din 2016, pentru o reducere estimată astăzi de la 2,8-2,9 undeva în zona 2,5 anul viitor şi să continuăm trendul pentru a reveni cât mai curând la nivelul de angajamente asumate".
Superbă, nu?, incoerenţa acestui demnitar a cărui declaraţie de avere, coroborată cu a soţiei, va lăsa pe veci economiştii premiaţi cu Nobel să orbecăiască după explicaţii.
Deci la intervale de zile/săptămâni, ministrul Finanţelor din România vorbeşte de deficite unul mai diferit ca altul. Indadmisibil? Daţi singuri răspunsul.
Haideţi, însă, să trecem la cealaltă poamă – Victor Ponta. Premierul. Premierul României.
*În luna mai, distinsul inculpat, încălecat mai nou de condamnatul Dragnea, se întâlneşte cu reprezentanţi ai presei străine la Bucureşti. Cu seninătatea cu care a tratat scandalul propriului plagiat, Ponta le dă asigurări că nu va sparge nicio vitrină, chiar dacă-l prinde întunericul nopţii singur pe stradă şi cu bolovanul în mână: „Sunt sigur că, dacă am respectat până acum toate ţintele, o vom face şi anul viitor".
Nu trece mult şi, după numai câteva săptămâni, Ponta ne asigură că nu e nicio problemă: România îşi permite să crească cheltuielile şi să scadă veniturile,totul în acelaşi timp, căci vom putea jongla cu deficitul, mărindu-l spre 3%. Suntem o ţară care vrea să se dezvolte, iar alţii din UE n-au nicio problemă să ţină un deficit mai mare decât noi. România vrea creştere, dar nu e lăsată de „prietenii” rău-intenţionaţi de afară, etc….. Sunt celebrele teze din care rezultă întotdeauna că Guvernul vrea ce-i mai bun pentru români, dar străinii ne trag nervoşi de laba piciorului.
Atenţie, domnilor, vorbim de ministrul de Finanţe şi de premierul acestei ţări. Doi oameni care nu văd nicio problemă în a schimba radical nu atât părerea personală, ci strategia fiscală şi bugetară a unei ţări de la o lună la alta, călcând totodată în picioare angajamente externe pe care România le asumase în virtutea apartenenţei sale la un spaţiu clar circumscris, cel euro-atlantic. Călcând în picioare ideea de sustenabilitate, fără de care construirea oricărui buget echivalează cu o demolare.
Aşa cum în vara lui 2012 a dat un cap în gura statului de drept, Guvernul Ponta-PSD dă în vara lui 2015 un şut în figura economiei naţionale. O face cu aceeaşi forţă, cu aceleaşi intenţii ascunse (scoaterea de facto din spaţiul european, credeţi-mă, nu văd alt motiv), cu acelaşi aplomb şi cu aceeaşi lipsă de scrupule.
O face cu acelaşi cinsim, iar dacă aceşti hoinari cu aere de demnitari nu vor fi opriţi la timp, nu va trece mult până când va sări totul în aer.
Simplul fapt de a-şi fi schimbat atitudinea atât de radical într-un timp atât de scurt, coroborat cu diametrul găuruilor date bugetului şi cu efectele pe termen lung care vor rezulta ne arată că, în ciuda discursurilor despre integrarea şi apartenenţa României la UE, Guvernul Ponta pur şi simplu ne scoate în afara spaţiului comunitar.
Unde ar vrea să ne ducă? Ei bine, Ponta nu ne-o va spune niciodată cu guriţa lui, dar nici nouă, sper eu, nu ne mai este atât de greu să intuim.
P.S.: Ca bonus la cele de mai sus, las aici două dintre citatele unei poziţii mai lungi şi foarte proaspete a guvernatorului BNR, Mugur Isărescu. Tonul şi substanţa ieşirii sale publice de vineri, ultima dintr-un lung şir de critici aduse deciziilor radicale ale Guvernului, indică un sentiment de panică în faţa jocului cu focul pe Palatul Victoria îl face în mijlocul căpiţei de fân. „Nu rezistă democraţia”, susţine Isărescu şi chiar v-aş îndemna să nu vă iluzionaţi că veţi găsi argumente ce pot combate un asemenea avertisment.
Isărescu, deci: *„Noi suntem la 4%, deci la viteza de croazieră, şi în loc să stăm pe pilot automat tragem de manşă brutal cu 2,3% din PIB pentru că 2,3 ni se pare că-i puţin. Şi economistii nu spun nimic, nu spun că nu e puţin, că sunt 17 miliarde de lei şi trebuie să te gândeşti de unde le iei”.
*„Dacă te uiţi la tendinţele pe termen lung, noi avem alte probleme în buget. Ne-au căzut masiv investiţiile, de aceea avem un surplus sau un deficit mic, că avem în continuare deficite mari, mari de tot pe toate bugetele de cheltuieli sociale şi acolo nu am rezolvat problemele, şi acolo trebuie să ne concentrăm, din considerente de ciclu politic, electoral".
