Pe 17 octombrie 2012, Arena Naţională a fost scena unui ritual de trecere: îngroparea tradiţiei ultimului partid istoric şi primirea PNL într-un PSD mai mare numit USL.
Intrarea în campania electorală s-a făcut în forţă. Înţelegem din discursul lui Crin Antonescu de pe Arena Naţională că aceasta a şi fost intenţia USL: „o mişcare de forţă”. „Forţa raţiunii” era sloganul prezent pe afişele PNL din 1990. „Forţa lipsei de raţiune” ar putea fi sloganul din 2012. Dar nu se va întâmpla asta pentru că PNL nu mai are afişe cu siglă proprie, PNL pare a fi căzut definitiv în braţele largi ale PSD. Demonstraţia de forţă de pe stadion este bomboana de pe o colivă pregătită de mai mult timp.
Nu vorbesc aici despre o alianţă politică sau guvernamentală, calitatea unor candidaţi comuni sau adoptarea lui George Becali. Nu este vorba despre toate acestea, pentru că PNL în istoria lui postcomunistă le cam făcuse deja pe toate. E momentul să ne reamintim succesiunea de mici trădări de sine sau ale altora. De la gesturile stranii ale lui Câmpeanu din 1992 până la ruperea CDR, de la epurarea unor foşti şefi de partid care contribuiseră decisiv la reunificarea partidului până la ruperea Alianţei D.A. (ce recidivă semnificativă!) şi, mai ales, promovarea unor politici populiste, cum a fost creşterea pensiilor din 2007-2008 şi creşterea numărului de bugetari în aceeaşi perioadă. Când Mariana Câmpeanu ajungea una dintre principalele voci şi unul dintre principalii miniştri ai liberalilor, devenea deja imposibil să distingi între PNL şi partea cea mai socialist-iliesciană a PSD.
Citeşte continuarea în Revista 22.
