Deşi în fiecare sfârşit de sezon se dǎduse ca sigurǎ ştirea cǎ la anul satul avea sǎ fie strǎmutat, în cadrul programului de sistematizare a satelor, locul vacanţelor noastre a ajuns cu bine în 1989.
Vara lui 1990 a adus în satul de pescari o groazǎ de maşini cu numere din ţǎrile occidentale şi din ele au coborât mulţi dintre mai vechii doimaişti care emigraserǎ în anii din urmǎ. Puteam acum ca, în zilele fǎrǎ soare, sǎ ne înghesuim într-o maşinǎ şi sǎ ne dedǎm unui exerciţiu ce pânǎ de curând ţinuse de domeniul fantasmelor, acela de a trece graniţa pânǎ la Balcic sau Varna. Greu de descris bucuria pe care o resimţeam împlinind banalul gest de a pǎtrunde cei câţiva kilometri din tǎrâmul pânǎ ieri interzis.
Economia de piaţǎ a ajuns şi ea în satul de pescari. Au apǎrut plǎcuţe cu “teren de vânzare” (preţul era de 4 dolari metrul pǎtrat, probabil negociabil, cifrǎ exorbitantǎ pentru minţile de atunci ale muritorilor de rând). Atunci şi-au vândut localnicii grǎdinile ce se întindeau spre falezǎ, fǎcând loc unui şir de vile cu poziţie de invidiat, cele mai multe aparţinând unor celebritǎţi din lumea artisticǎ, mai puţin cunoscute ca vechi doimaişti.
Cu banii obţinuţi din vânzarea grǎdinilor, localnicii au început sǎ mǎreascǎ capacitatea productivǎ a caselor lor. Au apǎrut supraetajǎri, pensiuni (cu aer condiţionat, termopan, televiziune prin cablu şi baie cu apǎ caldǎ) înghesuite lângǎ vechile case, cele mai multe sacrificând esteticului pe altarul productivitǎţii, chiar şi câteva mici hoteluri. Acum nu mai trebuie sǎ mergi din curte în curte sǎ întrebi de o camerǎ liberǎ, poţi rezerva la tefon sau chiar prin internet.Gazdele cunoscute drept bucǎtǎrese iscusite şi-au deschis mici restaurante în curţile caselor, unde servesc mâncǎruri din peştele proaspǎt care se gǎsea acum din abundenţǎ la cherhanalele privatizate. Au apǎrut şi întreprinzǎtori care au deschis fast-food-uri, magazinaşe non-stop (multe deja falimentate), ba chiar şi o discotecǎ. A fost chiar un restaurant aşezat pe falezǎ, prin ale cǎrui ferestre cu stuf puteai admira rǎsǎritul lunii, dar ǎsta nu a plǎcut doamnei ministru şi în primǎvara asta a fost demolat.
Noile comoditǎţi oferite “sezoniştilor”, dar şi faima din ce în ce mai rǎspânditǎ a locului, au atras un tip nou de turişti, mai puţin boemi, interesaţi mai ales de preţurile ceva mai mici de aici. A avut loc şi o firescǎ tranziţie demograficǎ a doimaistului. Adolescenţii din anii ’60-’80 s-au maturizat, au devenit oameni aşezaţi, cu copii şi oarece cheag. Aşa se face cǎ locul predilect al tinerilor şi al nebuniilor lor s-a mutat la Vama (o altǎ poveste de istorisit pe larg), care altǎdatǎ era populatǎ de mult mai aşezaţii universitarii clujeni. Acum, lucrurile s-au inversat.
Cu tot afluxul de turişti noi, un anumit tip de culturǎ proprie zonei 2 Mai – Vama Veche se distinge încǎ în raport cu staţiunile de la Nord. Imediat ce treci de şantierul naval din Mangalia, dispar tocurile înalte (modernizarea nu a adus şi asfaltarea strǎzilor), strasurile, cursele de maşini “de fiţe”, restaurantele cu orchestrǎ; chiar discoteca, modestǎ cum era ea, a fost în cele din urmǎ închisǎ. Oamenii, chiar dacǎ dupǎ vârstǎ nu fac parte din vechiul falanster doimǎrean, sunt parcǎ mai prietenoşi, acceptǎ bucuroşi sǎ li te alǎturi pe locul rǎmas liber la masǎ, nu se uitǎ urât când îţi aduci câinele pe malul mǎrii. Îţi poţi lǎsa liniştit hainele pe plajǎ cât timp te duci la masǎ şi chiar poţi face autostopul pânǎ în Vamǎ, iar difuzoarele difuzeazǎ pe aici mai degrabǎ Deep Purple şi Janis Joplin decât Ozone şi Vali Vijelie.
Vechii doimaişti au descoperit între timp cǎ plajele din Sithonia sunt mai frumoase, iar nopţile din oraşul medieval din Rhodos mai atrǎgǎtoare decât cele de pe uliţele satului de pescari; nu le prea plac noile construcţii apǎrute în anii din urmǎ, ocupaţiile nu le mai permit sǎ huzureascǎ luni întregi la mare dar vin totuşi, din când în când, sǎ regǎseascǎ aici aerul libertǎţii autentice. Nu mai e ce a fost, nici noi nu mai suntem la fel, dar ceva tot a rǎmas.
