Asteptatul film al lui Roland Emmerich, care promitea sa ne intoarca din viitorul sfarsitului lumii (datorita extraterestrilor – "Ziua Independentei", sau fenomenelor meteorologice – "Unde vei fi poimaine?") inapoi in negura timpului, ei bine, nu-i mare scofala. In primul rand din pricina scenariului care dezvolta linear un soi de basm cu linii de forta cam frante. Ideea e extrem de simpla: pe la sfarsitul epocii de gheata, viteazul vanator de mamuti D’Leh pleaca s-o salveze pe iubita lui, Evolet, rapita de niste razboinici misteriosi. Calatoria sa il invata ca inima sa nu poate bate doar pentru femeia cu ochi albastri, ci si pentru intreaga civilizatie umana – asta scrie in caietul de presa. De fapt, eroul e altruist de la bun inceput, iar calatoria lui geografica nu include si una spirituala. Cel mult, o colectionare neconvingatoare de indicii ale indeplinirii unei profetii. Ca si cum ai lega cu o line mai multe puncte. Oricum, traim intr-o epoca a profetiilor. Toata lumea cauta semne in loc sa vada pe unde merge.
Filmul e atat de putin credibil in detalii incat singur impiedica orice incercare de plasare a lui in vreun presupus context istoric. Cand membrii tribului Yagahl, din care eroul face parte, au toti coafurile lui Bob Marley, e practic imposibil sa nu ramai pana la sfarsit cu beculetul de avarie aprins. Deci nu va asteptati sa vedeti un fel tablou de epoca. E adevarat ca mamutii creati pe calculator sunt foarte veridici, ca exista cel putin doua momente frumoase (unul e cel cu barcile-pasari), e drept ca interpretul principal, Steven Strait, e aratos, dar aceste lucruri sunt destul de putin pentru 109 minute in care nu se intampla mai nimic. In plus, povestea e spanzurata deasupra haului. Nu stii unde se intampla actiunea. In consecinta, scenografia ia de ici, de colo, din Egipt, din America de Nord si Centrala, din alte filme. Dialogurile uscate sporesc derizoriul.
