Pe zi ce trece, presedintele Romaniei devine tot mai influent. Dincolo de sondaje, oricand inselatoare, caci vorbesc despre stari trecatoare, dincolo de increderea publicului, variabila in functie de context, puterile constitutionale sunt piatra de temelie a oricarui exercitiu prezidential in forta. Dar un presedinte-jucator, cum s-a autodefinit Traian Basescu, nu poate sa-si foloseasca atuurile intr-o ambianta legislativa restrictiva. Si cum din cele trei puteri fundamentale ce definesc presedintele in regimurile semiprezidentiale accentuate, de tip francez, nici dizolvarea Parlamentului, nici demiterea Guvernului nu pot fi utilizate in actualul cadru constitutional de la noi, doar convocarea referendumului mai ramanea de folosit. Insa din 2000, de la aparitia Legii referendumului, presedintele Romaniei nu dispunea plenar nici de aceasta putere. Articolul 12 din Legea 3/2000 limita la doar cateva domenii privind probleme de interes national. Situatia se schimba radical odata cu Decizia din 11 iulie a Curtii Constitutionale care constata neconstitutionalitatea acestui articol si cere Parlamentului revizuirea legii in acord cu Constitutia.
Nimic anormal, doar ca in aceasta problema Curtea Constitutionala se mai pronuntase atat in mai 1999, cat si in mai 2006. Daca in iulie 2006 judecatorii Curtii constata ca presedinte Romaniei are "competenta exclusiva de a stabili problemele de interes national asupra carora vrea sa consulte poporul prin referendum”, in 1999, cand era sesizata de presedintele Emil Constantinescu in acelasi caz, Curtea sustinea ca "desi obiectia de neconstitutionalitate este intemeiata, (…) Curtea nu se poate pronunta in legatura cu textul alternativ propus in sesizare, (…) intrucat redactarea finala este atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit art. 58 alin. 1 (din 2003 art. 61, alin. 1, s.n.) din Constitutie”. Altfel spus, pentru ca Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii, chiar daca prevederile erau neconstitutionale, doar acesta putea schimba legea. Iar penultima obiectie de neconstitutionalitate, cea depusa de presedintele Basescu, ar fi fost respinsa din motive procedurale (ar fi fost o sesizare pentru "control anterior” si nu "control posterior”).
Si, cand nu mai existau cai de atac, a aparut sesizarea Avocatului Poporului. Sigur, dupa 2003 acesta poate sesiza direct Curtea, dar abia acum, dupa respingerea obiectiei prezidentiale, Avocatul Poporului a intervenit pentru a cere respingerea articolului impricinat. De aceea putina istorie nu strica: in 1997 un grup de patru deputati PDSR, intre care Adrian Nastase si Acsinte Gaspar (acum judecator la Curtea Constitutionala), si doi senatori, Octav Cozmanca si Ion Predescu (de asemenea judecator la Curtea Constitutionala), depuneau propunerea legislativa 330, care va deveni in 2000 Legea referendumului. Iar intre judecatorii Curtii care formulau Decizia 70 din 5 mai 1999 mai sus citata se afla si Ioan Muraru, actualul Avocat al Poporului. Ceva s-a intamplat intre timp pentru ca, pe de o parte, doi din cei ce initiau legea si unul din cei ce participa la elaborarea deciziei Curtii sa-si fi schimbat pozitia. Oricum, circumstantele politice nu pot fi excluse pentru a explica atat sesizarea Avocatului Poporului, cat si decizia Curtii Constitutionale. Dupa revizuirea din 2003, Avocatul Poporului a devenit un autentic arbitru constitutional, iar noile prevederi ale art. 146, lit d) din Constitutie, cel putin asa cum au fost utilizate in cazul sesizarii privind Curtea de Conturi sau referendumul prezidential, ii confera un rol ce excede atributiile sale privind "apararea drepturilor si libertatilor persoanelor fizice”.
In urma acestei reevaluari, presedintele Romaniei (re)capata o putere reala, cea de a convoca referendum, chiar daca doar consultativ, fara nici o ingradire. Dupa un an si jumatate de la alegerea sa ca presedinte al Romaniei, Traian Basescu capata atributii pe care nici Emil Constantinescu, nici Ion Iliescu nu au putut sa le exercite. Dar, cata vreme referendumul de initiativa populara lipseste, referendumul prezidential ramane mai degraba un instrument de neutralizare a puterii legislative. Caci daca puterea presedintelui s-ar putea intari, puterea poporului ramane aceeasi.
