0.1 C
București
sâmbătă, 29 ianuarie 2022
AcasăPodcastsGusti, despre Xenopol: ”Ambasadorul spiritual al României pe lângă sferele superioare conducătoare...

Gusti, despre Xenopol: ”Ambasadorul spiritual al României pe lângă sferele superioare conducătoare ale lumii culturale”

Text publicat de Dimitrie Gusti în Adevărul literar şi artistic din 20 aprilie 1930, la zece ani de la moartea lui A. D. Xenopol:

”O naţiune se află în istoria universală mai puternic prin biruinţe spirituale şi culturale, decât prin izbânzi militare ori politice.

Acestea din urmă sunt vremelnice şi nesigure, după anumite constelaţii şi situaţii, în timp ce un vers nou, o melodie nouă, o gândire originală, o faptă morală impunătoare, tot ce contribuie efectiv la sporirea şi îmbogăţirea tezaurului spiritual comun al omenirii, aduc naţiunilor un prestigiu permanent şi o justificare deplină a dreptului lor de existenţă, alături de naţiunile mari ale lumii.

Fericiţi sunt creatorii spirituali care, odată cu opera lor, aduc naţiunii din care fac parte gloria şi legitimitatea aspiraţiilor lor. Un astfel de fericit creator a fost Alexandru Dimitrie Xenopol. El trebuie socotit ca unul din cei mai reprezentativi ai marii generaţii de întemeietori ai naţiunii româneşti, luând parte prin silinţe neobosite şi entuziaste la opera de creare şi consolidare a culturii României contemporane, desfăşurând o continuă şi încordată activitate în domeniul literar, al economiei, istoriei naţionale şi al filosofiei.

Dar Alexandru Xenopol a fost nu numai personalitatea reprezentativă a culturii româneşti din ultimele decenii, el a avut nobila ambiţie să devină ambasadorul spiritual al României pe lângă sferele superioare conducătoare ale culturii mondiale, împlinind această misiune cu succes, fiind într-adevăr pe vremea sa, cel mai activ propagandist cultural al neamului în afară.

Aceasta fiind personalitatea lui Alexandru Xenopol, se cuvine, credem, ca acum, cu prilejul aniversării a zece ani a încetării sale din viaţă, să rupem cu conspiraţia tăcerii, care începe să se urzească în jurul memoriei sale. De altfel, aceasta pare a fi soarta marilor dispăruţi la noi: cât sunt în viaţă, sunt măguliţi, adulaţi şi preamăriţi, fiind temuţi ori solicitaţi, pentru ca îndată după dispariţia lor dintre cei vii să fie daţi celei mai desăvârşite uitări, trecându-se uşor la ordinea babală şi câteodată meschină a zilei!

În năzuinţa noastră de a fixa câteva din trăsăturile caracteristice ale fermecătoarei personalităţi care a fost Alexandru Xenopol, avem norocul să ne putem sprijini pe propriile sale confesiuni, cuprinse în unicul manuscris inedit rămas de pe urma sa: o importantă autobiografie intitulată: „Istoria ideilor mele”, care se află în posesia doamnei Riria Alexandru Xenopol.

„Cum am simţit cu florile sau spinii existenţei, începe Xenopol autobiografia sa, mă privesc pe mine şi ele pot să intereseze numai într-un grad mai restrâns lumea ce voi lăsa-o după mine. Cele ce am cugetat, însă, vor rămâne întrupate în scrierile ce am alcătuit şi a arăta chipul cum ele s-au născut în mintea mea, poate să aibă oarecare însemnătate şi pentru alţii”.

Din autobiografia lui Alexandru Xenopol se desprind cu toată claritatea două călăuze ale minţii sale: ideea naţională şi teoria istoriei. Aceste două elemente formează firul conducător explicativ al întregii opere a lui A.D. Xenopol. „Cultura naţională”,„prima dezlănţuire a demonului scrisului”, i-a inspirat şi mai târziu toţi paşii vieţii, iar „Teoria istoriei”, cu care Xenopol a încheiat prodigioasa sa activitate, l-a preocupat de la început, din cea mai fragedă tinereţe, deşi sub o formă nesistematică şi fragmentară.

Xenopol povesteşte modul curios cum a conceput cea dintâi scriere a sa „Cultura naţională”. Profesorul său de pian îi dăduse, pe când era la Berlin, să studieze o sonată de Beethoven, al cărei final „aducea aşa de bine cu un cântec românesc”, de aici începe să-i „zbârnâie prin minte”, ideea că muzica se poate colora deosebit, după geniul poporan, idee care apare apoi la teoria culturii proprii fiecărei naţiuni.

În legătură cu această „primă închinare către naţionalitatea română”, Xenopol face o impresionantă profesie de credinţă: „naţionalist am fost, scrie el, de la cea dintâi îngânare a minţii mele pe tărâmul cugetării şi aşa am rămas până acum şi aşa nădăjduiesc să trec în pământ”.

Într-adevăr, el a rămas credincios acestui crez din zorii activităţii sale, pe când era student la universitatea din Berlin şi a ţinut, în 1871, faimoasa cuvântare festivă pe mormântul lui Ştefan cel Mare, până la cele din urmă rânduri, scrise în 1914, împotriva Austro-Ungariei.

La Putna, când tânărul Xenopol a spus memorabila frază profetică, în anul 1871!:

„Pe mormântul lui Ştefan cel Mare, pe această amintire comună tuturor, venim noi astăzi cu credinţa într-un viitor comun”-, în „studiile economice”, unde Xenopol, sub influenţa lui Lis, stabileşte cel dintâi principiile economiei naţionale româneşti, – în combaterea savantă şi viguroasă a ideilor lui Robert Rossler, asupra originii Românilor şi a formării naţiunii române la sudul Dunării, – cât şi în respingerea hotărâtă a atacului violent pe care ungurul Bertha l-a îndreptat împotriva Românilor cu prilejul expoziţiei din Paris din 1900, în acţiunea curajoasă şi febrilă de propagandă, prin scris şi prin viu grai, contra Austro-Ungariei, între anii 1911-1914, de care dă o mărturie elocventă volumul „România şi Austro-Ungaria” – şi în sfârşit şi mai ales în „Istoria Românilor”, toate aceste scrieri şi acţiuni sunt cuvinte ale lui Xenopol din autobiografia sa, „pătrunse de la un capăt la celălalt de focul ascuns al iubirii de ţară şi de neam, care străbate cu scânteile şi flăcările ei şi prin spuza gândurilor”.

Partea cea mai interesantă din manuscrisul inedit „Istoria ideilor mele” este influenţa covârşitoare pe care Xenopol crede că o datoreşte studiilor juridice în formarea spiritului său istoric. Xenopol până ce-a luat prin concurs catedra de Istoria Românilor (în 1883), „îndeplinirea unică dintre cele mai fierbinţi visuri ale vieţii sale”, cum se întoarce la Berlin, unde în special studiase cu pasiune dreptul roman, fu numit procuror de secţie la tribunalul din Iaşi, unde a înaintat treptat prim procuror şi procuror de secţie la Curtea de apel; în 1878 a demisionat din magistratură pentru a profesa avocatura, care, mărturiseşte Xenopol, a fost o ocupaţie totdeauna „de a doua mână”, refuzând uneori de a primi procese, când era preocupat cu „scrierea vreunui articol”.

Dacă, cariera de avocat ar fi putut deveni o stavilă pentru îndrumarea spiritului său istoric, „care fierbea în mine”, după propriile cuvinte ale lui Xenopol, practica şi teoria dreptului dimpotrivă, „ele îmi fuseseră, adăugă el, una din cele mai bune pregătiri pentru tratarea istoriei”.

Şi anume iată cum înţelege Xenopol aceasta. Mai întâi „daraverile judecătoreşti”, ca procuror, îi limpezeau judecata şi-l îndrumau de a cerceta adevărul şi a căuta să îl dovedească, fără a fi interesat în soluţionarea lor, decât „din punctul de vedere al dreptăţii, adică al adevărului în sfera binelui”.

Iată o îndeletnicire, afirmă Xenopol, ce era o bună pregătire pentru cariera de istoric, care şi ea nu urmăreşte de altfel alt scop decât tocmai aflarea şi dovedirea adevărului în fapte omeneşti. În al doilea rând, logica Dreptului, ca şi Istorie, se îndreaptă mai mult după logica faptelor, care nu coincide totdeauna cu aceea a ideilor.

Apoi ideea Dreptului este firul conducător al Istoriei, pe care o străbate de la un capăt la altul, căci, exclamă Xenopol, „ce sunt toate frământările popoarelor decât năzuinţa de a realiza ideea dreptului, sau de a apăra această idee, atât în relaţiile dintre popoare, cât şi în acelea dintre clasele sociale?”.

În sfârşit, încheie Xenopol aceste importante consideraţii asupra raportului dintre Istorie şi Drept, viaţa lăuntrică a popoarelor nu este de înţeles fără fără cercetarea aşezămintelor lor, căci toate sunt întemeiate pe raporturi juridice; de aceea un mare istoric francez a spus: tout jurisconsulte doit etre historien et tout historien doit etre jurisconsulte. După 16 ani de pregătiri şi studii şi 10 ani de redactare, în 1893 Xenopol are satisfacţia de a vedea apărute cele șase volume de „întreprinderi îndrăzneţe”, adică a monumentalei istorii a Românilor din Dacia Traiană.

Pentru întâia dată, trecutul nostru este reconstituit după o metodă nouă care rupe cu tradiţia simplei analize minuţioase de documente izolate şi a interpretării lor subiective romantice, dând, pe lângă documentarea severă şi intuiţia exactă a stării de spirit a epocii dispărute, o unitate internă şi o sistematizare logică înşirărilor de fapte.

Publicarea „Istoriei Românilor” a însemnat o mare faptă naţională, dând posibilitatea naţiei a avea conştiinţa de sine necesară afirmării ei în istoria universală.

Xenopol recunoaşte în autobiografia sa, că „pe atunci încă nu reflectasem asupra naturii disciplinei căreia îmi închinasem viaţa”, deşi, completează el, „din un sănătos instinct executasem în mod inconştient ceea ce mai târziu reflexia şi cugetarea adusese la înflorire în mintea mea”.

Abia în ziua de 6 septembrie 1894, pe când îşi făcea obişnuita preumblare de seară pe încântătoarea alee a Copoului din Iaşi, Xenopol, după cum mi-a declarat-o, şi-a pus pentru prima oară întrebarea în mod precis: oare istoria să fie numai o simplă practică? Dacă până şi agricultura îşi are teoria ei proprie, oare Istoria să nu o aibă pe a sa, ci trebuie scrisă fără reflecţii asupra naturii ei, ca şi privighetoarea care cântă melodiile sale?

Ca teoretician al ştiinţei Istoriei, Xenopol a fost reprezentativ pentru o epocă a ştiinţei timpului, inspirându-i un anumit caracter; această operă filosofică i-a creat reputaţie universală, ridicând prestigiul cugetării româneşti la înălţimile superioare ale cugetării ştiinţifice mondiale.

Căci, într-adevăr, în centrul preocupărilor intelectuale ale timpului se găsea întrebarea: ce este Istoria?

În cursul veacului al 19-lea s-a format credinţa că prezentul nu este o clipă izolată, ci că îmbrăţişează toate epocile care l-au precedat, fiind un prezent durabil, capabil a rezista fugii timpului.

Aceasta este posibil numai dacă trecutul este încorporat vieţii şi activităţii de azi, căci, ăn definitiv, cât de înspăimântător de monotonă, săracă şi stearpă ar fi arta, limba, religia, viaţa noastră, dacă ne-am găsi reduşi numai la simplele resurse ale prezentului, fără niciun sprijin al trecutului!

Dar pe cât de mare era interesul pentru istorie, pe atât de confuză, haotică şi descurajatoare era concepţia despre istorie, în această epocă. Istoria, ziceau unii, este o simplă artă, fiind produsul imaginaţiei. „În istorie, – a rezumat minunat Voltaire această părere – avem ca şi într-o piesă de teatru: expunere, conflicte şi deznodământ. Pentru aceasta numai persoanele ce au făcut tragedii pot arunca oarecare interes în istoria seacă şi barbară”.

Alţii, afirmau dimpotrivă că Istoria nu poate avea altă ambiţie decât a fi o ştiinţă, după modelul ştiinţelor naturale, bunăoară ca fizica, chimia, deci fără metodă şi justificare proprie. În sfârşit, alţii puneau în circulaţie cele mai fantastice şi extravagante idei asupra trecutului, postulând adevărate „profeţii asupra trecutului”, cum le-a numit cu dreaptă ironie Cournot.

În această atmosferă tulbure şi incoherentă intervine Xenopol. Să fie istoria o simplă artă, o simplă construcţie capricioasă filosofică, o simplă imitaţie servilă a ştiinţelor naturale? Ori istoria trebuie să-şi aibă o teorie a ei aparte, să fie adică o ştiinţă particulară, spre deosebire de celelalte ştiinţe?

Xenopol, după o activitate rodnică de câteva decenii în domeniul istoriei, (ilustrând pare că aforismul lui Fustel de Coulanges, că trebuie o viaţă întreagă de analiză pentru o oră de sinteză), – după o îndelungată meditare proprie şi o consultare a peste 150 de cugetători care s-au pronunţat asupra problemei istoriei, a publicat în anul 1899 „Principiile fundamentale ale istoriei”, în limba franceză şi română. Această lucrare a apărut în anul 1908, într-o ediţie schimbată şi complet revăzută, numai în limba franceză, sub titlul „Theorie de l’histoire”.

Fiindcă această lucrare, spre mândria noastră, este considerată de toţi autorii străini ca un tratat clasic, (în timp ce la noi nu este deloc cunoscută şi studiată), avem datoria, cel puţin acum, cu ocazia unei comemorări, să schiţăm în puţine cuvinte noutatea ce cuprinde.

Ar fi o datorie mai mare de împlinit, nu numai faţă de memoria lui Xenopol, dar înainte de toate faţă de prestigiul intelectual al ţării, ca această lucrare „Theorie de l’histoire”, care nu se mai poate găsi în nicio librărie din Paris, fiind epuizată şi care abia dacă se află în una ori cel mult două biblioteci publice din Capitală, să-şi găsească de urgenţă un editor pentru a fi reeditată atât în limba franceză, cât şi în limba română.

Căci nu trebuie să dăinuiască mai departe acest spectacol dureros şi uimitor, ca o lucrare care este o glorie a gândirii româneşti, să fie inexistentă pentru cultura şi ştiinţa românească!

Xenopol pleacă în lucrarea sa de la un sistem de observaţii, pe cât de simple, pe atât de fundamentale, pentru sistemul său de gândire. Prima observaţie: în univers, ca şi în sfera umanităţii, există fenomene şi fapte care se repetă, fără a se schimba, aşa zisele fenomene şi fapte de repetiţie; pe când altele se schimbă, fără însă a se repeta, acestea sunt fenomenele şi faptele de succesiune.

A doua observaţie: aceste repetiţii şi succesiuni se constată atât în domeniul material, cât şi în acel al spiritului. Aşa pentru a da câteva pilde de fenomene de repetiţie, Xenopol citează căderea corpurilor, legile gândirii; ca exemple de fenomene de succesiune: straturile ce alcătuiesc scoarţa pământului, ori civilizaţiile ce se succed una alteia: feniciană, greacă şi romană.

A treia observaţie, fenomenele de recepţie se repetă şi se aseamănă între ele, în timp ce fenomenele de succesiune se schimbă şi se deosebesc între ele. Pentru ce? Se întreabă Xenopol.

Din cauza influenţei transformatoare a timpului, răspunde el. Fenomenele de repetiţie nu se modifică în timp şi de aceea sunt asemănătoare între ele (bunăoară căderea corpurilor ori legile gândirii s-au petrecut în acelaşi chip totdeauna şi pretutindeni).

Fenomenele de succesiune dimpotrivă se modifică în timp, de aceea se deosebesc între ele, să ne gândim, de pildă, la exemplul dat, la succesiunea civilizaţiilor feniciene, greceşti şi romane.

A patra observaţie reiese în mod firesc logic din constatările precedente: fenomenele de repetiţie fiind permanente şi eterne, căci ele se repetă veşnic identic cu ele însele, pot fi formulate în legi universal valabile: pe când fenomenele de succesiune fiind veşnic altele, individualizate în timp, adică întotdeauna deosebite între ele, producându-se adică numai odată în cursul timpului, nu pot fi formulate în astfel de legi.

Reiese oare de aici că fenomenele de succesiune nu pot fi explicate ştiinţific şi nu pot deci forma obiectul unei cercetări ştiinţifice? Acest fapt a îndemnat pe cei mai mulţi să creadă că istoria nu se poate constitui ca ştiinţă.

Xenopol a stăruit cu toată energia intelectuală de care a fost capabil, spre a dovedi că fenomenele de succesiune, deşi nu pot fi subsumate unor legi generale, totuşi pot fi explicate şi anume prin înlănţuiri de serii cauzale, adică în serii care leagă între ele o serie de fapte şi le explică în acest mod rostul lor.

Xenopol în autobiografia sa, despre care am vorbit, pomeneşte relativ puţin despre „Teoria Istoriei”. Vrednică de remarcat este însă afirmarea cuprinsă în această autobiografie, anume că „teoria istoriei este crescută împreună cu mine din cele dintâi clipe, când mintea mea începe să înţeleagă rostul cugetării”. Xenopol se referă la faptul că, încă din anul 1866, când era în clasa a 5-a de liceu, a ţinut o conferinţă despre „importanţa şi utilitatea istoriei”, în sânul „Societăţii studioase”, formată din elevii din acea clasă.

În această conferinţă, Xenopol pune, ca elev, întrebarea teoriei istoriei ca ştiinţă, la care a răspuns apoi, în plină maturitate a minţii sale prin „Teoria istoriei” şi aplicată mai târziu, la cercetări concrete istorice în volumul său „Domnia lui Cuza Vodă”.

Pentru a scoate la iveală cât mai vădit însemnătatea de explicaţie ştiinţifică a seriilor istorice, Xenopol obişnuia să dea următorul exemplu:

Să luăm bunăoară, zicea el, faptul venirii regelui Carol I pe tronul României. Desigur, acest fapt nu poate fi el totuşi explicat? Fără îndoială, răspunde Xenopol şi anume iată cum: Regele Carol a venit în România pentru că divanurile ad-hoc ceruseră instituirea unei dinastii străine ereditare.

Pentru ce se formulase această dorinţă? Pentru a pune capăt nestatorniciei ocupării Tronului şi întregului cortegiu de întâmplări dezastruoase consolidării şi prosperării Ţării. De unde provenea această nestatornicie a ocupării tronului? Din sistemul vicios electiv.

De unde se introdusese acest sistem? – Din Ungaria, de unde statele române se desprinseseră. Pentru ce s-a făcut această desfacere? – Fiindcă Ungurii puseseră stăpânire pe vechii colonişti români.

Ce erau aceşti colonişti? – Erau aduşi de Traian de Dacia. Acest fapt provoca, la rândul lui un alt şir de întrebări relativ la cucerirea romană, la istoria imperiului roman, la imigraţia Arilor, la problema filiaţiei popoarelor dintr-o singură ramură de rasă, la originea omului şi în sfârşit, la originea vieţii pe pământ.

Acum, conchide Xenopol, când o serie istorică poate fi atât de bogată în explicaţii cauzale, (cum este exemplul seriei pricinuită de venirea Regelui Carol în România), i se mai poate oare tăgădui valoarea ei ştiinţifică explicativă?

Din aceste patru observaţii, care alcătuiesc structura Teoriei Istoriei, Xenopol deduce trei îndrăzneţe consecinţe logice. Istoria este, afirmă el, un mod de concepţie a lumii (anume modul succesiv), opus modului de repetiţie. Istoria se extinde apoi nu numai asupra seriilor succesive ale fenomenelor sociale din trecutul omenesc, ci şi asupra succesiunii din dezvoltarea întregului univers; prin acest vast câmp de aplicabilitate a istoriei, ajungem la o concepţie nouă de cunoaştere a lumii.

Deosebirea dintre fenomenele de repetiţie şi de succesiune formează principiul unei noi clasificări a ştiinţelor; ştiinţele trebuind să se împartă adică în ştiinţe de legi, care este câmpul fenomenelor re repetiţie şi în ştiinţele istorice, care este domeniul fenomenelor de succesiune, al seriilor.

Dar dacă avem o ştiinţă distinctă a istoriei, trebuie precizat şi metoda ei particulară de cercetare. Căci în istorie avem de-a face numai cu adevăruri particulare, individualizate în timp, deci nu putem aplica în câmpul istoriei metoda clasică a deducţiei, care pleacă de la o premiză generală şi nu putem aplica nici cealaltă metodă clasică a inducţiei (prin care ne ridicăm de la adevăruri particulare la idei generale).

Metoda nouă, proprie istoriei, şi numai ea este inferenţa prin care se urmăreşte a se stabili adevăruri individuale, încă necunoscute, prin mijlocul adevărurilor individuale, de mai înainte cunoscute.

Aceasta va fi logica succesiunii, care, crede Xenopol, aşteaptă să fie dezvoltată în viitor, după cum logica Deducţiei a fost întemeiată de Aristoteles, iar logica inducţiei de Bacon.

Iată punctul culminant al operei lui Alexandru Xenopol. Este un sistem nou filosofic, ce oferă discuţiei agitatorilor contemporani o nouă concepţie a teoriei cunoaşterii, o nouă clasificare a ştiinţelor şi o nouă metodă de cercetare. Alţii, înainte de Xenopol, au făcut incidental, în mod difuz şi timid, aproape aceleaşi observaţii şi reflecţii, ca şi pentru el. Pentru întâia oară însă Xenopol le-a sistematizat în mod conştient şi le-a dat viaţă şi însemnătatea cuvenită.

Opera filosofică a lui Xenopol, desigur, poate fi criticată, – i s-a adus şi trebuie să i se aducă observaţii serioase, asupra cărora nu putem insista. Valoarea unei opere trebuie însă judecată nu numai după aportul original, adus în atmosfera problemelor pe care le tratează ci şi după influenţa pe care ea o are asupra contemporanilor ori asupra urmaşilor.

Cel puţin din acest ultim punct de vedere trebuie judecată şi opera lui Xenopol. Puterea de influenţă ce a exercitat-o şi o exercită încă gândirea lui Xenopol, se deduce nu numai din onorurile care s-au adus lui Xenopol cât era în viaţă, fiind ales întâi membru corespondent şi apoi asociat al Institutului Franţei; fiind invitat să ţină cursuri la Sorbona şi la College de France; cerându-i-se să participe la congresele internaţionale, unde cuvântul său era ascultat.

Viabilitatea sistemului său de gândire se resimte prin faptul că problemele puse de Xenopol frământă şi azi gândirea contemporanilor şi că nu este autor de seamă din specialitatea filosofiei istoriei, a sociologiei şi logicii, care să nu se simtă obligat a lua atitudine pentru sau contra.

Xenopol a fost un luptător, încrucişând spada argumentelor cu cele mai de seamă spirite ale timpului, întru apărarea ideilor noi, pe care le-a lăsat; el a fost însă şi un biruitor, căci aceste idei şi-au făcut drum, au răzbătut, s-au impus, sfârşind prin a fi apreciate şi respectate”.

*

Articol publicat cu sprijinul Cooperativei G.

Cele mai citite

Cronologia nu înseamnă progres 

Astăzi, manierele, cultura, principiile morale au ajuns să formeze o recuzită la fel de ruginită și desuetă, precum armura cavalerului tristei figuri, în ochii celor care au căzut definitiv în gaura neagră a...
Ultima oră
Pe aceeași temă