Din 2018, România intră în istorie, dar nu pentru că împlinește un secol de existență întregită de sine stătătoare, ci pentru că, după patru decenii și jumătate de comunism și aproape trei decenii de la revenirea la capitalism, realizează performanța absolut remarcabilă a întoarcerii la capitalismul primitiv din lumea de dinainte de acum 100 de ani.
În îndelungata și crâncena luptă dintre muncă și capital, toate cuceririle istorice ale muncii (de la ziua de lucru de 8 ore și recunoașterea concediului de odihnă la principiul egalității în drepturi a femeilor cu bărbații) au mai puțin de 100 de ani și au fost obținute în contextul prăbușirii unor mari imperii în urma primului război mondial.
Responsabilizarea socială directă a angajatorului prin participarea sa la contribuțiile pentru șomaj, sănătate și pensii în contul angajatului făcea parte dintre aceste cuceriri istorice ale muncii, acceptate și validate în capitalismul să-i zicem modern din contemporaneitatea noastră. Prin transferul din 2018 al contribuțiilor sociale pentru sănătate și pensii integral în sarcina salariatului, România se întoarce în capitalismul primitiv existent pe plan general înaintea Marii Uniri.
În urma acestui transfer, capitalul în România rămâne degrevat de orice responsabilitate socială, transformând procesul muncii într-un fel de sclavagism de tip nou, pe care participarea angajatorului la contribuțiile sociale ale angajatului tocmai încerca să-l evite! Este un lucru dramatic că acest transfer a fost inițiat și efectuat de un partid care se dă de stânga.
Iar faptul că transferul este experimentat în țara care reprezintă de departe veriga din colonialismul actual cea mai asemănătoare cu colonialismul din capitalismul primitiv sugerează și o conivență a inițiatorului cu capitalul transnațional, vehicolul actual al colonialismului mondial.
Cu alte cuvinte, un experiment care, în funcție de rezultate (mai ales în funcție de reacția muncii), să fie extins la scară internațională întru profitul capitalului și sclavagizarea muncii. Căci să fie clar, cazul românesc este deocamdată unic în Europa! Ceea ce subliniază și mai mult trădarea valorilor stângii de către PSD, așa-zisul partid de stânga din România!
Este doar speculație și oricum nu o certitudine că, prin mutarea fiscală prevăzută, se vor încasa mai mulți bani la buget din contribuțiile sociale pentru pensii și sănătate, îndeosebi grație faptului că neîncasarea și nevirarea către Fisc devin pentru angajatorul implicat infracțiune (penalizată cu închisoarea).
Asta poate pentru o scurtă perioadă, deoarece, în timp, baza de impozitare riscă să scadă! La efectuarea mutării fiscale, pericolul era ca mulți angajatori din sectorul privat să nu mărească salariile brute (neputând fi obligați în acest sens), iar și mai mulți să nu le crească cu cel puțin 22% (minimul necesar spre a nu se afecta salariul net).
De asemenea, exista riscul că foarte mulți vor folosi prilejul de a proceda selectiv, nemărind salariul brut celor de care vor să scape, mai ales că vor putea să scape de aceștia fără salarii compensatorii. Putea fi vorba aproape de o majoritate care avea să se abțină să se lege contractual de salarii brute mărite, utilizând pentru neafectarea salariilor nete bonusuri cu caracter pasager sau temporar până la noi „clarificări”.
Pentru angajatorii privați era o oportunitate de restructurare fără costuri salariale care nu avea să fie ratată. Se putea repeta ceea ce s-a întâmplat cu mult trâmbițatele privatizări! S-a spus „privatizăm ca să scăpăm de căpușe”, ceea ce a însemnat de fapt: în loc să distrugem hoții, am distrus statul însuși!
Așa se putea întâmpla și acum: în loc să venim de hac evazioniștilor, distrugem socialul relațiilor de muncă! Cui folosește acest lucru?! Doar capitalului! Și anume numai aceluia puternic: adică onor capitalului străin!
Nici la mijlocul anului 2018, deci după șase luni, consecințele mutării contribuțiilor sociale în cârca angajaților nu erau pe deplin conturate, în ciuda comunicărilor statistice care arătau că salariul mediu net crescuse în lunile ce trecuseră după 1 ianuarie 2018, ceea ce exprima în ultimă instanță faptul că angajatorii protejaseră câștigurile nete ale salariaților lor.
În mod bizar însă, capitalul străin, prin Consiliul Investitorilor Străini, cerea insistent Guvernului „clarificarea” situației, solicitând legi și reglementări precise privind transferul contribuțiilor. În iunie, într-o declarație publică, Ionuț Mișa, șeful ANAF, adâncea misterul acestui demers: „De acum, a spus domnia sa, angajatorii pot trece la majorarea salariilor brute, pentru că va fi adoptată legea cu pricina și nu se mai poate întâmpla nimic”.
Misterul era, de fapt, că angajatorilor din sistemul privat nici prin gând nu le trecuse să majoreze salariile brute pentru menținerea salariilor nete, folosind în acest scop bonusuri cu caracter pasager sau temporar spre a nu se lega contractual.
S-a confirmat apoi prin datele comunicate de INS că, la trecerea contribuțiilor în sarcina exclusivă a angajatului, angajatorii de la stat au mărit salariile brute cu peste 24% – deci peste pragul de 22% care să nu afecteze salariul net –, în timp ce angajatorii privați au majorat salariile brute cu doar 11% în medie, adică mult sub limita de compensare.
Au acoperit însă diferența cu bonusuri, cu caracter temporar sau pasager, în condițiile crizei de forță de muncă, dar, nelegându-se contractual, pot recurge oricând la reducerea câștigurilor salariale în bloc și mai ales selectiv, adică la restructurări fără costuri, în cursul anului 2018 sau al următorilor.
Încasările la buget din contribuțiile sociale, deocamdată în creștere la început de 2018 față de 2017, pot fi amenințate oricând în perioada ulterioară de dări înapoi în urma scăderii bazei de impozitare (salariul brut) care n-a fost contractual mărită la nivelul celei mai mari părți a angajaților din România.
