Dupa 1990, atitudinea autoritatilor fata de ideea de restituire a proprietatilor confiscate de comunisti a fost in permanenta una de ostilitate. Sistematic, partidul domnilor Iliescu-Nastase-Vacaroiu&comp. a inlocuit reparatia morala pe care Romania o datora fostilor proprietari cu un intreg arsenal de arme juridice si economice. Dupa preluarea puterii, coalitia guvernamentala a incercat, dar din pacate cu foarte putin succes, sa rezolve problemele dificile pe care le are tara noastra in domeniul proprietatii. In acest scop, Executivul si-a asumat in Parlament raspunderea pentru un pachet de proiecte legislative privind terenurile si imobilele nationalizate, principala noutate fiind plata despagubirilor fara o limita maxima catre cei care nu-si pot primi inapoi proprietatile in natura.
Intr-o analiza preliminara a cererilor de despagubiri introduse de proprietari, datoria statului roman fata de acestia se ridica la aproximativ 10 miliarde de euro. Pe de alta parte, multe dintre aceste cereri pot fi solutionate prin retrocedarea in natura, fapt care ar diminua intr-o oarecare masura costurile unei asemenea initiative. Dar oricum este vorba de foarte, foarte multi bani, pe care, evident, statul roman nu-i are. De aceea, pentru a-si finanta intreaga actiune de despagubire, Guvernul a infiintat Fondul Proprietatea, un fond de investitii constituit din actiunile ministerelor la diverse societati si din creantele statului in strainatate. Proprietarii vor primi aceste titluri, pe care le pot vinde la bursa sau le pot pastra pentru a obtine dividende. Asa stau lucrurile in teorie. In practica insa problemele aparute lovesc in insasi functionalitatea Fondului, pe care deja unii l-au comparat cu un mega-SAFI.
In primul, legislatia nu reglementeaza mecanismul clar de conversie a titlurilor de despagubire in actiuni. Adica un fost proprietar caruia i-a fost evaluata casa, de exemplu, la un milion de euro nu stie cate actiuni si la care dintre companiile administrate de Fond va primi aceste participatii. Pare paradoxal, dar situatia este recunoscuta chiar de presedintele institutiei, Alexandru Paunescu. Iar daca nu sunt actiuni, nu mai exista nici un fel de Fond, fie el listat pe bursa sau nu. Mai mult decat atat, se stie ca fostii proprietari sau mostenitorii acestora au renuntat la proprietatile lor in natura in schimbul banilor. Dar acestia nu sunt deloc convinsi cum pot obtine banii. Majoritatea sunt oameni pentru care strategiile fiscale, piata de capital, tranzactiile cu actiuni nu inseamna prea mare lucru. Iar in final, fiind neincrezatori si in corectitudinea evaluarii imobilelor, nu-si vor converti titlurile in actiuni. Pana la urma si existenta unui numar foarte mic de actionari, doar 97 pana in prezent, trebuie sa reprezinte un semnal de alarma pentru guvernanti in ceea ce priveste credibilitatea si nesiguranta acestei institutii. O institutie intens mediatizata, dar care dupa un an si jumatate de la infiintare nu are nici evaluator al portofoliului de aproape patru miliarde de euro, nici administrator.
Pe de alta parte, dreptul la proprietate nu ar trebui sa faca obiectul unui risc, or jocul la bursa este in primul rand un risc. Titlurile au o valoare incerta, determinata de factori conjuncturali si de piata. Ca atare, fostii proprietari nu au nici o garantie ca vor fi despagubiti la valoarea reala a bunurilor confiscate. Ar fi ca si cum si le-ar pierde din nou.
In aceste conditii, un nou esec va anula definitiv ideea de reparatie a faradelegilor facute de comunisti. Poate ca viitorul consultant financiar va pune punct prea multelor controverse. Guvernul trebuie doar sa fie suficient de inteligent incat sa iasa cat mai bine pentru fostii proprietari.
