Romanii, generic vorbind, fiindca aici este vorba de conducatorii lor, au simtit mereu nevoia unor modele de urmat. De la Constitutia din 1866, ce prelua aproape integral elementele democratice ale Belgiei din acel timp, si pana la rolul posibil de jucat in cazul extinderii Uniunii Europene, tot timpul in Romania au fost studiate si comparate modele pentru atingerea bunastarii. Dar, asa cum moderna Constitutie din 1866 era exact ceea ce nu-i trebuia unui popor iesit din deceniile nedemocratice fanariote, nici celelalte modele nu au putut fi grefate pe sistemul nostru politico-economic.
Mai intai a fost modelul chinezesc. Nu vorbim despre cel incercat de Ceausescu, prin care urmarea sa ne coboare la nivelul bicicletei intr-o dictatura de tip maoist, ci de ideea partidului unic, ce ar fi putut gestiona o economie de piata. Acest model, agreat de Iliescu la intoarcerea dintr-o vizita la Beijing, a fost pur si simplu blocat de pluralismul deja existent in Romania. O alta vizita a fostului presedinte Iliescu, de data aceasta in Suedia, a adus in discutie introducerea modelului social-democrat in societatea romaneasca. Numai ca, pentru Suedia, social-democratia era rezultatul celei mai rapide cresteri economice si de productivitate din lume si al unui nivel de taxare ridicat, care a situat-o, in anii '70, pe locul patru intre cele mai bogate state industrializate. Bunastarea societatii era dovada incontestabila a unor masuri de protectie sociala reale. La noi, insa, Puterea a mentinut conceptia etatista in mentalitatea societatii si a transformat aceasta protectie sociala intr-un scop in sine. Intr-un alt moment al tranzitiei noastre, ni s-a mai vorbit si de un exemplu polonez al reformelor. Dar daca administratia Kwasniewski de pe atunci reusise sa-si duca tara printre “premiantii Europei”, aplicand intocmai recomandarile FMI, la noi lucrurile mergeau exact in directia opusa. Mai apoi, in ultima perioada a guvernarii PSD, acelasi fost presedinte Iliescu a incercat sa imagineze un “model social romanesc”. Dar solutiile propuse pentru imbunatatirea nivelului de trai nu erau, cum ar fi fost de asteptat, crestere economica sanatoasa, reforma accelerata sau intoleranta fata de evazionisti, ci cresterea natalitatii, prezervarea mediului sau accelerarea spiritului gospodaresc. Presarat cu astfel de abstractiuni, “modelul social romanesc” a trecut in uitare aproape necunoscut.
Zilele trecute, insa, ministrul de Finante a readus in atentie nevoia de modele. Referindu-se la sistemul contributiilor firmelor si angajatilor si la faptul ca, in Romania, 4,8 milioane de salariati sustin sapte milioane de pensionari, dl Vladescu s-a aratat un adept al modelului american, in care “individul isi asigura viitorul, nu firma”. Cu alte cuvinte, a fost readusa in discutie eterna poveste a sistemului de pensii care trebuie reformat si a CAS-ului prea mare platit de angajatori. Nu stim daca avem nevoie chiar de un model american, stim doar ca avem nevoie de cei trei piloni ai sistemului de pensii, asa cum exista nu numai in SUA, ci si in Europa, adica de o reforma care sa scada treptat presiunea imensa care apasa asupra bugetului. Avem nevoie de un mediu de afaceri solid, care sa rezolve si problemele de pe piata muncii. Un roman si-ar putea asigura, de exemplu, viitorul doar daca statul insusi ar inceta a-si mai acoperi pierderile din banii sai. Modele se pot lua de oriunde. Putem importa tot “modelul nordic”: educatia din Finlanda, politica fiscala din Estonia, managementul marilor companii din Suedia. Dar toate acestea sunt inutile daca nu are cine sa le aplice. De fapt, avem nevoie de politicieni puternici, care sa-si sustina in practica teoriile. Din pacate, asemenea modele nu am avut niciodata dupa '89.
