Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Milioane de români, inclusiv de stânga, pot pierde bani tocmai votând stânga

Laurentiu Mihu Actualizat: 27.04.2014 - 09:17

În contextul euroalegerilor, stânga românească va promite multe şi e normal să o facă, pentru că aşa stau lucrurile în orice campanie electorală. Problema cea mare, însă, este că le oferă atât de mult de pierdut oamenilor, inclusiv propriilor alegători.

Share

În contextul euroalegerilor, stânga românească va promite multe şi e normal să o facă, pentru că aşa stau lucrurile în orice campanie electorală. Problema cea mare, însă, este că le oferă atât de mult de pierdut oamenilor, inclusiv propriilor alegători. 

În ciuda dosarelor penale deschise de procurori pe numele său şi al soţiei, Liviu Dragnea se numără printre generalii care vor conduce stânga românească în campania electorală pentru europarlamentare.

Vicepremierul de la Teleorman va juca, de altfel, într-o companie selectă, alături de oameni cu ambiţii şi pete comparabile – Victor Ponta, Gabriel Oprea, Dan Voiculescu.

Ca orice general, înaintea bătăliei, Liviu Dragnea şi-a îmbărbătat sâmbătă oştenii, a transmis mesaje de ultim moment inamicilor şi - de ce să nu spunem ceea ce simţim? – şi-a oferit sieşi puţin curaj.
La fel au procedat, cu aceeaşi ocazie (cea a lansării oficiale a candidaţilor USD), şi ceilalţi trei lideri, premierul plusând chiar cu un semi-anunţ privind intrarea în cursa pentru prezidenţialele de la sfârşitul anului.

Mai puţin încordat decât la recentele vizite în judeţul de baştină - tărâm binecuvântat, dar proaspăt inundat - Dragnea a vorbit frumos: "Alegerile din 25 mai nu reprezintă numai o trambulină pentru a trimite la Bruxelles o mână de oameni, reprezintă o şansă uriaşă pentru a face România o ţară puternică în Europa. Suntem mândri că suntem români. Putem fi noi înşine model pentru astăzi, nu doar studiu de caz. Noi, USD putem demonstra ce forţă incredibilă suntem".

Cum, însă, există riscul ca mulţi să ia de bună şi aparenta siguranţă de sine a lui Dragnea, şi capacitatea stângii româneşti de a avea o prestaţie pe măsura promisiunii de mai sus, ca şi perspectiva romantică proiectată de vicepremier asupra locului pe care românii îl au sau ar trebui să-l aibă în Europa, v-aş propune să ne exercităm mai jos dreptul la îndoială.

“România, o ţară puternică în Europa”, “mândri că suntem români”, “putem fi noi înşine un model”, “putem demonstra ce forţă credibilă suntem” – sunt, venite dinspre PSD, UNPR şi PC, formulări cu aceeaşi valoare de adevăr pe care o au negările în cascadă ale lui Victor Ponta, atunci când e întrebat dăcă i s-a adresat unui ministru din guvernul său cu apelativul “Fă”.  

Când spun asta, iau ca punct de reper, în mod strict, interesele cotidiene şi, cumva, domestice ale românului de rând, indiferent de preferinţele omului pentru un politician sau altul, indiferent de orientarea sa ideologică, acolo unde ea există.

În acest context, aş enumera cel puţin şapte mari teme care, în mod cert, îi interesează pe oameni într-o măsură mult mai mare decât a ilustrat-o până acum prezenţa la vot în alegerile europarlamentare: găsirea unui loc de muncă în străinătate, siguranţa românilor care lucrează în UE, banii pe care aceştia îi trimit rudelor din ţară, accesul la serviciile sociale din zona comunitară, tratamentul în spitalele din Uniunea Europeană, aderarea la Spaţiul Schengen, securitatea şi integritatea teritorială a României (grijă amplificată acum de anexările pe care s-a pus Rusia lui Putin).

Chiar dacă activitatea Parlamentului European, a Comisiei şi a altor instituţii comunitare interferează, în realitate, cu o plajă mult mai largă de aspecte ale vieţii de zi cu zi a cetăţenilor şi companiilor din ţările UE, la noi cele şapte enumerate mai sus fac, măcar ele, obiectul unui interes “mai” imediat, “mai” palpabil.

Suprapunând fotografia de mai sus pe tabloul general, actualizat, al situaţiei din Europa, ca şi pe cadrul mai larg al acţiunilor stângii româneşti, tragem o singură concluzie: în ciuda promisiunilor frumos ambalate, alianţa electorală PSD-UNPR-PC mai degrabă va periclita interesele concrete ale oamenilor, inclusiv pe ale alegătorilor săi.

Ecuaţia e simplă.

PPE şi PSE, cele două grupuri politice care domină Parlamentul European sunt într-o competiţie strânsă.

Chiar dacă ultimele sondaje indică faptul că popularii au reuşit în ultimele două luni să recupereze handicapul avut în faţa socialiştilor şi chiar să ia un uşor avans, realitatea este că, în paralel, extrema stângă şi extrema dreaptă câştigă teren.

Unii experţi se aşteaptă, chiar, ca numărul locurilor obţinute de grupările radicale să facă posibilă, după 25 mai, apariţia unui nou grup parlamentar în interiorul PE.

Evident, un grup al radicalilor.

Care radicali, aşa cum au demonstrat-o de-atâtea ori, nu ar avea niciun complex în a-şi da pentru o perioadă mâna, astfel încât să treacă puntea.

Dincolo de toxicitatea în sine a succesului extremiştilor, un efect pervers al marşului lor triumfal s-ar putea concretiza în preluarea de către blocurile politice tradiţionale a unora dintre temele promovate agresiv de cei dintâi sau, în cel mai bun caz, într-o inapetenţă de a li se opune în mod făţiş.

Pentru că nu doar radicalii, ci şi tradiţionalii depind de voturi.

Dar până la probabil şi improbabil, ne poate lămuri de pe acum aritmetica: cu cât vor fi mai numeroşi radicalii în Parlamentul European, cu atât vor fi mai puţini moderaţii; deci cu cât mai compact grupul lor, cu atât mai vulnerabile blocurile tradiţionale.  

Ce legătură au toate astea cu promisiunea pe care v-o făcusem de la bun început, aceea de a mă referi, simplu şi strict, la modul în care vor fi urmărite sau nu interesele imediate şi cotidiene ale românului obişnuit?

Ei bine, au o legătură mare.

De stânga sau de dreapta, forţele politice radicale au în comun câteva lucruri.

Două dintre ele ţin de ostilitatea faţă de imigranţi şi anti-europenismul, sentimente pe care extremiştii le exploatează la maximum.

În funcţie de rezultatele politicilor duse de formaţiunile moderate, misiunea radicalilor e mai uşoară sau, din contră, mai grea.

Corupţia, de pildă, joacă un rol crucial, anvergura fenomenului influenţând fundamental randamentul economiei, nivelul de trai şi, implicit, deschiderea manifestată de oameni faţă de cei care stimulează reflexele primitive.

Combinaţia e evidentă: mai multă corupţie, mai multe şanse pentru afirmarea extremiştilor.

Aproape trei milioane de români lucrează în ţările UE, iar câteva miliarde de euro intră anual în ţara noastră numai din ceea ce trimit familiilor lor oamenii plecaţi la muncă.

Toţi aceşti oameni mai beneficiază, într-o formă sau alta, şi de alte fonduri decât salariul propriu-zis: ajutor de şomaj, diverse alocaţii, servicii de sănătate decontate sau pensii.

O miză încă şi mai importantă implică siguranţa fizică a lor şi a familiilor lor, pe perioada şederii în ţara în care muncesc.

Cu cât în respectivul stat UE sentimentele ostile imigraţiei sunt mai ascuţite, cu atât riscurile pentru individul-oaspete cresc.

Totul e atât de logic, încât te întrebi cum ar putea cineva să creadă o boabă din primisiunile politicienilor români de stânga, grupaţi în alianţa PSD-UNPR-PC, în condiţiile în care aceştia au promovat intens în ultimii doi ani anti-europenismul şi izolaţionismul, în condiţiile în care se opun deschis luptei anti-corupţie şi în condiţiile în care au decretat de atâtea ori că Bruxelles-ul tratează România ca pe o colonie?

Mai mult decât atât, cum ar putea Victor Ponta, Liviu Dragnea, Dan Voiculescu sau Gabriel Oprea să ofere garanţii că milioanele de români care depind efectiv de proiectul european (cei trei milioane plecaţi la muncă plus alte câteva milioane constând în rudele lor) vor beneficia în continuare de avantajele certe care decurg din această super-construcţie politică, economică şi socială, în condiţiile în care niciunul dintre aceşti lideri nu şi-a retractat poziţiile ostile pe care le-au avut la un moment dat?

Cum ar putea fi ei credibili, în condiţiile în care apără în mod făţiş corupţia endemică din instituţiile statului, atacând în paralel procurorii şi judecătorii angajaţi în lupta cu marea corupţie?

În fine, cum pot fi ei şi partidele lor o soluţie pentru reprezentarea în Europa a intereselor pe care le au cetăţenii lor, din moment ce girează o listă de candidaţi pentru euroalegeri pe care figurează atât de multe nume sonore din perspectiva atitudinii anti-europene?

Dacă ei, ca politicieni ai unei ţări în care milioane de oameni depind, direct sau indirect, de veniturile obţinute lunar în Spania, Italia, Franţa, Marea Britanie sau Germania, îngroaşă rândurile euroscepticismului agresiv, atunci ce poţi aştepta de la radicalii din statele-gazdă?

Iată, deci, doar câteva întrebări de bun simţ pe care şi le pot pune românii, indiferent de orientarea ideologică sau preferinţele lor pentru un personaj sau altul, înainte de a ştampila buletinul de vot.

Lucrurile nu stau mai puţin prost nici cât priveşte sfera cealaltă, respectiv preocupările pe zona securităţii naţionale şi a stabilităţii regionale, în contextul agresiunii ruse din Ucraina şi a jocurilor subversive pe care Moscova le face în Transnistria.

Nici Victor Ponta, ca premier, nici Titus Corlăţean, ca ministru de Externe, nu au convins, prin atitudinea lor, că sunt capabili să se ridice la înălţimea momentului, la exigenţele pe care le reclamă modul în care Kremlinul îşi face de cap în regiune.

Preferând să dea mesaje mai degrabă ambigue, cei doi oficiali sunt dublaţi de propaganda periculoasă, în acest context, pe care o face trustul de presă al aliatului lor politic din campania pentru europarlamentare, din Guvern şi din Parlament, turnătorul fostei Securităţi, Dan Voiculescu.

Acestei impotenţe locale a socialiştilor români i se adaugă mesajele pline de înţelegere, transmise de la Bruxelles de însuşi şeful socialiştilor europeni. În prezent preşedinte al Parlamentului European, Martin Schulz este unul dintre candidaţii cu şanse reale la şefia Comisiei Europene.

Or, din perspectiva interesului naţional al României, orice atitudine interpretabilă, venită dinspre oficiali naţionali sau europeni, reprezintă un minus de zile mari.

Nu în ultimul rând, pentru că aminteam mai sus de radicali şi de semnificaţiile ascensiunii lor la Bruxelles, merită reţinut că, de stânga sau de dreapta, aceştia manifestă o periculoasă atracţie faţă de putinism şi tot ceea ce înseamnă asta.            

Atât de des a consonat în ultimii doi ani fostul USL, transformat acum în USD, cu forţele extremiste din Europa, încât parcă nu ar fi fost vorba de un mare rău făcut propriului popor. 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...