În România, responsabilitatea omului politic este un bun de circulaţie comparabilă cu densitatea surselor de apă dulce în deşertul Sahara.
După ce urmăreşti un timp jocurile pe care le fac unele partide pentru a acapara sau a păstra puterea, eşti tentat să crezi că o hidrocentrală sau un zgărie-nori pot fi lesne construite folosind numai carton. Presat sau în orice altă formă, colorat sau nu, de cumpărat ori de furat, cartonul a devenit după 1990 elementul magico-tragic din care bişniţarii cu background de securişti sau animaţi doar de tupeu şi-au clădit imperii financiare, iar liderii politici au făurit o ţară paralelă.
O ţară fără viitor, dar îmbibată puternic cu toxinele unui prezent mereu urgent, mereu inflamabil. Aparenţa e totul, iar minciuna – esenţială.
Dacă nu vom evada curând din această lume de un ireal cancerigen, persistă riscul de a ne afunda suficient de adânc, încât, de la un moment dat încolo, să dispară chiar şi portiţele pe care încă le mai putem zări.
Nu este, însă, nici pe departe simplu.
În ultimii trei ani, adevărul obiectiv despre priorităţile societăţii româneşti, ca şi ideea mai generală a proiectului de ţară au fost abuzate, deturnate şi denaturate de noua filozofie a puterii pe care au scris-o strategii din spatele a ceea ce s-a numit USL.
Din 2011 şi până în prezent, aceşti autori – dintre care unii se arată publicului, iar alţii preferă un ilicit anonimat – au mizat totul pe cartea reprezentării, inventând inamici absoluţi, culpe marţiale şi, evident, livrând poporului eroi supranaturali cu soluţii-minune. Problema USL nu ţine neapărat de legitimitatea cu care a ajuns la putere, ci de metodele condamnabile pe care le-a folosit şi de dispreţul total faţă de interesul naţional.
Iar a doua problemă majoră este că, în locul evacuării butaforiei, la care s-ar fi putut spera odată cu ruperea USL, riscăm de fapt intrarea într-un tur doi. În locul punctului final, ne trezim subit în pragul reeditării.
Cum altfel ar putea fi definită etapa de faţă, în care se încearcă o compensare cinică şi din timp planificată a ieşirii PNL de la guvernare, printr-o simplă rearanjare a decorului?
Iată, deci, rostul pachetului integrat, compus din USD şi o hologramă ieftină de liberalism, căreia au fost arvuniţi să-i dea contur un fost premier cu mai multe căsnicii decât realizări şi o marcă înregistrată care, probabil, va oferi PC-ului lui Dan Voiculescu o rebranduire de ochii lumii – trecerea de la denumirea Partidul Conservator (mult prea uzată de scandaluri pre şi post ’89, dar şi de rateuri mediatice şi electorale) la cea de Partidul Social Liberal.
Important de reţinut: după ce Călin Popescu Tăriceanu a sărutat inelul Varanului de pe degetul lui Gâdea şi-au făcut locul în spaţiul public nu doar izbucnirile festiviste ale propagandei USL/USD, ci şi îndoielile pline de optimism ale inamicilor acestor alianţe.
Cu privire la cele din urmă, aş face mai jos două observaţii.
Da, e de bun simţ să dai frâu liber optimismului, dacă te gândeşti că înfiinţarea unui partid reprezintă, în sine, o aventură complicată.
Date fiind variabilele ce însoţesc parcursul prin instanţe ale unei noi formaţiuni, plus dificultăţile inerente amenajării unei infrastructuri în teritoriu, este cât se poate de clar că naşterea PRL-ului lui Tăriceanu va trece, teoretic, prin naturalele dureri ale facerii.
Iar timpul scurt până la cele două runde de alegeri devine şi mai relevant în context, cu atât mai mult cu cât ţinem cont de faptul că Partidul Mişcarea Populară, deşi înfiinţat tot în regim de urgenţă, a petrecut aproape un an prin hăţişul birocraţiei.
Pe de altă parte, cine se concentrează strict asupra acestui aspect riscă să-şi monteze singur capcana, apoi să cadă în ea.
Că mutarea de şah cu Tăriceanu, executată de Ponta şi gândită de “filosofii” din spatele lui, va avea sau nu succesul scontat, este încă prematur de stabilit.
Altceva trebuie avut în vedere, iar acel altceva e faptul că tocmai aspectul formal nu contează în ecuaţia de faţă.
Adevărata miză respiră în altă parte, anume în oportunitatea pe care şi-au creat-o în acest fel liderii acutulei USD, de a menţine în imaginarul colectiv al votanţilor pe care îi înşală, constant şi fără scrupule, ideea că schema la care aceste milioane de creduli aderaseră iniţial merge neobosit înainte; că ideea de USL nu a fost afectată prin separarea de Crin Antonescu şi PNL, că promisiunile iniţiale nu au fost o clipă încălcate şi că dacă PSD îşi doreşte un candidat propriu la prezidenţiale, ei bine, nu o face din oportunism, nici câlcând în picioare contractul cu “anti-băsiştii” spălaţi pe creier şi cu atât mai puţin în baza unor calcule meschine ce ţin de acapararea egoistă a puterii.
În fine, ideea care se vrea a fi reinjectată în mintea amorfă a masei electorale de manevră este Ponta reprezintă BINELE, iar tot ceea ce nu înseamnă Ponta e RĂUL.
Dreptu-i că-i ca în basme, dar ăsta e nivelul de discernământ pe care continuatorii USL vor miza în continuare şi la europarlamentare, şi la prezidenţiale.
Vor reuşi sau nu, e altă mâncare de peşte.
Până atunci, apropos de discernământul pe care Vocilescu, Ponta & Co. îl aşteaptă de la oameni, să luăm aminte la vorbele lui Sorin Ilieşiu, un personaj care după ce ani de zile a militat contra comuniştilor şi pentru monarhie, a sfârşit prin a se închina la turnătorul Voiculescu şi a-l ridica în slăvi pe oportunistul Crin Antonescu.
Şi care, asemeni unui câine vagabond care nu întinează idealurile acestei specii, mănâncă acum un codru de pâine din mâna lui Tăriceanu, ex-premier de sex liberal incert.
“Miracolul la care speram ieri a devenit azi realitate prin înfiinţarea Partidului Reformator Liberal condus de cel care este simbolul adevăratului liberalism în România contemporană – Domnul Călin Popescu Tăriceanu, cel care a fost Prim-Ministru al României în perioada de maximă bunăstare a românilor din ultimii 70 de ani”, scrie Ilieşiu, într-o scrisoare deschisă adresată, joi, liberalilor care încă nu l-au trădat pe Antonescu.
Vă este greaţă? Şi mie. Dar, na, ce să-i faci, trebuie citită misiva tovarăşului, pentru a înţelege mai bine cu cine avem de-a face.
Nu vă grăbiţi, însă, că mai este: “Înfiinţarea Partidului Reformator Liberal înseamnă renaşterea Uniunii Social Liberale şi a Guvernului USL datorită căruia România – supranumită azi <<noul tigru al Europei>> – a devenit ţara cu cea mai mare creştere economică din întreaga Uniune Europeană. Evident, marele merit este al Primului-Ministru al Guvernului USL – Domnul Victor Ponta”.
În ciuda majusculelor inserate cu dărnicie şi a limbajului de frasin care răzbate prin toţi porii acestei scrisori, haideţi să mimăm puţin că-l luăm în serios pe domnul Ilieşiu. Cu respect să ne prefacem şi că tratăm şi intenţia meschină de a transforma USD plus holograma asta de liberalism într-o alternativă electorală întemeietoare.
Caz în care, n-ai cum să nu te întrebi dacă stimabilul domn Tăriceanu recurge la logica fracturată şi în viaţa de zi cu zi sau uzează de acest lux numai în poziţionările politice pe care le îmbrăţişează într-un moment sau altul?
Mă întreb asta, pornind de la un exemplu cât se poate de grăitor – o concluzie efectiv plină de miez, pe care fostul premier a formulat-o în cadrul Delegaţiei Permanente de marţi, 25 februarie, la finele căreia PNL a decis ieşirea de la guvernare: “Eu pot să constat că nu am avut nişte dispute ideologice majore cu PSD-ul, cu toate că eu cred că ar fi trebuit să avem: când s-a adoptat legea privind restituirea proprietatilor, când PSD a impus măsuri pe care noi le-am înghiţit pe nerăsuflate, reducerea TVA-ului care vizează electoratul PSD-ist, majorarea salariului minim, majorarea venitului minim obligatoriu şi alte impozite care au fost propuse (…) şi care vin împotriva principiilor pe care noi nu le susţinem. N-am avut niciun fel de reacţie, nu a fost niciun fel de dezbatere, le-am înghiţit pe nerăsuflate şi PSD şi-a mulţumit electoratul, iar noi nu am făcut niciun gest…”.
Nu poţi găsi în frazele de mai sus măcar o brumă de neadevăr şi cred că esenţa atitudinii PNL-ului condus de Antonescu, în interiorul USL, nu ar fi putut fi surprinsă mai exhaustiv de atât.
Dar atunci cum se împacă, într-o minte nelovită de buldozer, diagnosticul de mai sus cu acţiunea politică de a doua zi?
Miercuri, 26 feburarie, Tăriceanu face doi paşi decisivi, care-l plasează în gravă contradicţie cu propriile-i spuse.
La prânz, îşi anunţă face apel la Antonescu să revină aupra deciziei de a ieşi de la guvernare, apoi pleacă la Palatul Victoria pentru discuţii pe cont propriu cu Victor Ponta, din biroul căruia îi mai dă lui şefului PNL un ultim telefon, vordind, probabil după dictare. Ulterior, vine şi vestea demisiei din filial Sectorului 1 a partidului.
Seara, chemat la spovedanie de obedientul Gâdea, anunţă înfiinţarea Partidului Liberal Reformator, îşi face cunoscută intenţia de a rupe în nedesluşite aripi PNL-ul şi se autoinvită la prezidenţiale, în postura de candidat angelic la funcţia supremă în stat.
Cu sprijinul cui? Al PSD-ului, al lui Felix-turnătorul, al lui Hrebenciuc-combinatorul, al lui Ponta-dictatorul. Oameni care, potrivit chiar spuselor sale din ajun, şi-au “mulţumit electoratul, iar noi nu am făcut niciun gest”.
Sclav al propriilor ambiţii sau poate dator vândut pentru binefaceri necunoscute publicului larg, Călin Popescu Tăriceanu nu ratează acum nici o şansă de a poza în plagiatorul plagiatorului, sub aspectul liniştii interioare cu care abuzează de dublul discurs şi cu care face jocul socialiştilor, de a crea confuzie în rândul electoratului de dreapta, deja nemeritat de confuzat pe fondul lipsei unei alternative solide la dreapta şi de constelaţia de partiduleţe-atom de pe partea de la care se revendică ideologic, iată, tot mai lipsit de temei.
Probabil că Tăriceanu este un personaj caricatural chiar şi în mintea continuatorilor USL. Important pentru ei, însă, nu este omul, ci papionul, pe a cărui forţă de seducţie se mizează acum. Restul este dispensabil.
Cum spuneam, sub filosofia USL, imaginea e totul, iar Călin Popescu Tăriceanu joacă acum ultimul rol al vieţii sale: cel de pahar de plastic din care, în decembrie 2014, pesediştii şi voiculeştii speră că vor bea şampania aia de zeci de mii de euro, pe care vor cumpăra-o cu lada la câştigarea unor alegeri de asemenea importanţă.
Esenţial de reţinut e faptul că “Butaforia cucereşte România” rămâne sloganul-solist şi după dispariţia USL, iar Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu se sincronizează perfect în acest sens.
Deşi prezentate publicului ca vehiculele-minune care vor tracta România post-Băsescu spre marea victorie, nici USD şi nici proiectatul PRL nu vor lansa în spaţiul public dezbateri şi idei.
Nu au făcut-o când au fost lansate, nu o vor face nici pe parcurs pentru că liderii lor sunt goi de conţinut, iar strategii care le dictează acestora din urmă când, ce şi cum să spună nu cred ei înşişi o boabă în faptul că se poate ajunge la putere raportându-te la realitate; şi pentru că nici liderii USD sau PRL şi nici strategii lor nu dau doi bani pe responsabilitatea pe care o presupune a te afla la putere.
De pildă, în timpul scurs până acum, nici capii USD, nici capul PRL nu au cheltuit vreo fărâmă de energie pentru a lansa la apă un mesaj de consistenţa celui transmis, cu siguranţă nu fără ţintă, de către directorul SRI, George Maior, la bilanţul DNA de joi: “Dincolo de faptul că Serviciul Român de Informaţii este o instituţie pivot a securităţii naţionale, noi avem o cooperare deosebită cu Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru că, şi la nivel de lege dar şi în felul în care percepem noi securitatea naţională, corupţia este o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Să ne înţelegem foarte clar asupra acestui aspect”.
Dacă nici tema anticorupţiei, ale cărei dezvoltări potenţiale le putem înţelege perfect măcar prin prisma a ceea ce se întâmplă acum în Ucraina, nu este o temă care ar trebui să beneficieze de toată atenţia unui partid politic sau a unei alianţe, atunci ce aşteptări putem avea în cazul altor subiecte?
În loc să genereze un proces de detoxifiere a mediului politic, ruperea USL, prin schijele rezultate, va otrăvi şi mai mult acest spaţiu.
Adăugaţi la toate acestea intrarea în scenă a unui UDMR în continuare nereformat şi hămesit, din cauza ultimilor doi ani petrecuţi în opoziţie.
În final, celor tentaţi să creadă că evoluţiile din ultimele zile vor produce o schimbare în bine, le ofer mărinimos ocazia de a-şi aminti un moment esenţial din trecutul recent: moţiunea de cenzură care a doborât acum nici doi ani Guvernul Ungureanu şi pe care s-au căţărat la putere Victor Ponta, Dan Voiculescu, Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea şi alţii ca ei.
Recitind textul moţiunii, pe fondul veştilor privind ruperea USL, dar şi a negocierilor cu UDMR pentru o nouă majoritate consolidată în Parlament, mi-am dat seama de relevanţa maximă a unui pasaj din deschidere.
Iată-l mai jos:
“Această moţiune constată şantajul la care este supus Guvernul României, care, prin deciziile sale, afectează largi categorii sociale, precum şi stabilitatea economică şi socială a ţării. Şantajul este unul triplu, pe zone uşor de constatat de către oamenii obişnuiţi:
• Guvernul a cedat şantajului unor grupuri de interese, privatizând companii de stat şi acordând licenţe de exploatare pentru resurse importante, fără dezbatere publică, fără transparenţă şi încalcând legea.
• Guvernul a cedat şantajului PDL, alocând clientelei de partid fonduri importante de la buget, înainte de alegeri.
• Guvernul a cedat şantajului PDL şi a încălcat principiul autonomiei universitare în cazul UMF Târgu Mureş — o decizie care readuce în România teme ale trecutului.”
Acum, luaţi rândurile de mai sus, redactate şi semnate la vremea respectivă de liderii USL, şi puneţi-le într-o rapidă comparaţie cu doar câteva dintre acţiunile Guvernului şi Parlamentului USL.
Nu vi se pare că opoziţia de azi, în condiţiile în care ar putea strânge suficiente voturi, le-ar putea plasa liniştită cu copy-paste, pentru o viitoare moţiune de cenzură împotriva Cabinetului Ponta? Eventual, chiar la sfârşitul lui aprilie, când se vor împlini doi ani de la instalarea calamităţii respective?
Mă ofer, chiar, să dau aici tonul, deci pun la bătaie, cu toată priceperea de care sunt în stare, câte un exemplu pentru fiecare dintre cele trei puncte care oglindeau atunci triplul şantaj căruia, spunea USL, îi cedase Guvernul MRU.
Punctul 1. Acolo unde USL invoca presiunea grupurilor de interese pentru privatizarea unor companii de stat şi eliberarea netransparentă şi fără dezbatere publică a unor licenţe de exploatare a resurselor naturale, vin eu şi, fără să neg că s-ar fi întâmplat asta, vă spun totuşi că Executivul Ponta a procedat fix la fel. Sub bagheta de magician a premierului Victor Ponta, tovarăşul încarcerat, Gruia Stoica, a primit verde să-şi pună tentaculele monopoliste pe piaţa transportului feroviar, prin privatizarea obscură a CFR Marfă.
Apoi, vânzarea pachetelor majoritare la companiile de stat a devenit punct vital pe agenda lui Ponta, iar scandalurile pe Roşia Montană sau gazelle de şist nu le-am creat eu, ci tot acest premier lipsit de competenţe şi scrupule. Unde mai pui că “băieţii deştepţi”, sub mandatul lui Victor Ponta, sunt pe cale să pună mâna până şi pe armătura din fier-beton de la barajele şi hidrocentralele companiei Hidroelectrica, băgată pentru a doua oară, în mai puţin de doi ani, în insolvenţă. Sau nemaipomenit de transparenta renunţare de către Palatul Victoria la drepturile din dosarul Rompetrol. Şi, vorba aia, example mai sunt, dar nici timpul meu nu e nemăsurat.
Punctul 2. S-a spus în moţiune că Executivul a alocat fonduri clientelei PDL înainte de alegeri. Iarăşi, nu fac pe avocatul Guvernului de umai două luni al lui Mihai-Răzvan Ungureanu şi admit că ani la rând pedeliştii au muls vaca bugetară când cu cu mulgătoarea automată, când ca tot ţăranul – cu mâinile goale.
La acest capitol, înclin să cred că, de pildă, diferenţele dintre Ministerul Dezvoltării condus de Elena Udrea şi cel condus de Liviu Dragnea sunt palide spre nule.
Dar, cum vi se pare faptul că lipsa de transparenţă la capitolul alocări bugetare spre clienţii de partid, moştenită de la guvernele PDL, dar şi PDSR sau CDR, a găsit o rafinare extremă în timpul guvernării Ponta-Dragnea?
I-a întrebaţi-i pe baronii PSD, care se ascund azi ca potârnichiile de procurorii DNA, de ce oare se ascund?
Punctul 3. Aici, daţi-mi voie să reiau citatul din moţiunea USL: “a cedat şantajului PDL şi a încălcat principiul autonomiei universitare în cazul UMF Târgu Mureş — o decizie care readuce în România teme ale trecutului.”
Când tu, Victor Ponta, inviţi UDMR la guvernare încă din seara în care s-a anunţat victoria zdrobitoare a USL la parlamentare (decembrie 2012), îl pui după puţin timp pe Gyorgy Frunda consilier la cabinet, iar un an şi două luni mai târziu chiar negociezi cu Kelemen Hunor termenii noii majorităţi, ei bine, când faci toate astea oare ce hram porţi?
Sau ce hram porţi tu, Victor Ponta, când, în perspectiva ruperii de liberali, începi să dai semnalul că vei rezolva doleanţe ale UDMR, precum renunţarea la procesele cu primarii din Secuime pentru arborarea drapelului lor pe instituţii publice, sau elaborarea unor iniţiative legislative care să ajute UDMR în campanie, în condiţiile unei concurenţe acerbe pe zona reprezentării parlamentare a maghiarimii?
Dar pentru că am pornit de la incredibilul şi nocivul caracter butaforic al acţiunii politice sub actuala putere şi sub cea care va emana din ruperea USL, conchid că este elementar de simptomatic faptul că activitatea sau poziţiile celui mai activ europarlamentar român, Monica Macovei, au fost umbrite, în plan mediatic, de faptele de arme ale unor inşi de carton precum Victor Ponta şi Crin Antonescu.
Nu o spun eu, ci o demonstrează statistica, aşa cum rezultă din ultimul studiu despre politică şi presă, dat publicităţii la finele săptămânii de Fundaţia Konrad Adenauer.
Potrivit sursei citate, din 3.300 de materiale informative redate de mass-media la finele anului trecut, Ponta apare în peste 1000, Băsescu în peste 800, Antonescu în peste 500, iar Macovei în peste 40.
O societate a spectacolului.
Contează decorul, nu motorul.
