Acordul de coabitare dintre preşedinte şi premier nu va mai avea în 2014 aceeaşi valoare ca până acum, iar asta nu neapărat pentru că urmează alegeri.
În ultima parte a anului trecut, magistratul reformator Livia Stanciu a câştigat al doilea mandat de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în lipsa oricărui contracandidat. O anumită concurenţă a existat doar pentru posturile de vicepreşedinţi.
După cum observam şi la vremea respectivă, situaţia creată a avut un aer cel puţin ciudat.
Dezinteresul manifestat atunci de USL faţă de funcţia de preşedinte al instanţei supreme intra în contradicţie cu retorica şi agenda scurtă a Uniunii, în condiţiile în care politicienii cei mai proeminenţi ai USL au idenitificat constant Înalta Curte, alături de DNA, cu ghearele lui Băsescu din justiţie, cu nemilosul aparat de represiune al “dictatorului” de la Cotroceni.
Acum, în prima săptămână a noului an, s-a schimbat garnitura de conducere la CSM.
În mod cel puţin bizar, s-a repetat situaţia de anul trecut de la Înalta Curte.
Din nou, în cursa pentru preşedinte s-a înscris un singur om, judecătorul Adrian Bordea.
Proiectul său de management a fost disponibil pentru foarte scurt timp opiniei publice, iar o parte dintre ideile şi priorităţile expuse acolo au potenţial nociv pentru consolidarea independenţei justiţiei, după cum arăta şi colega mea, Ondine Gherguţ, într-un articol publicat în ziua alegerilor din CSM.
Pe lângă faptul că judecătorul Bordea nu a avut contracandidaţi, concurenţa a fost slabă şi la nivelul poziţiei secunde. Astfel, colegul său de tandem, procurorul George Muscalu, a devenit vicepreşedinte după ce a alergat aproape de unul singur, rivalul fiind Bogdan Gabor.
Şi judecătorul Bordea, şi procurorul Muscal aveau suficiente pete la dosar pentru a nu îndrăzni măcar să ceară votul colegilor din Plenul CSM, dar chiar şi aşa, tranziţia de la vechea la noua echipă de conducere a Consiliului Superior al Magistraturii s-a făcut în cea mai pură atmosferă de colind ascultat în faţa şemineului.
Să fie astea semnele unor anterioare înţelegeri la vârf pe frontul numirii capilor din principalele instituţii ale sistemului?
Am fi naivi, dacă am spune nu.
În toamnă, când Livia Stanciu a fost realeasă preşedintă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atmosfera în care s-a consfiţnit continuitatea la nivelul instanţei supreme a fost relativ calmă, în ciuda faptul că în tot restul timpului judecătoarea Stanciu se numără printre ţintele predilecte ale demolatorilor care dau voce aparatului de propagandă al USL.
Ecourile au avut o tonalitate la fel de joasăşi acum, când a venit rândul CSM. Victor Ponta s-a declarat mulţumit, iar Traian Băsescu nu s-a declarat foarte nemulţumit.
De altfel, atitudinea şefului statului din timpul emisiunii de la EVZ/B1, la care participase luni dimineaţa cu puţin timp înainte de a începe scrutinul de la CSM, s-a înscris tocmai în această notă.
Când şeful statului minimaliza pe post rolul CSM în apărarea justiţiei, explicând că partea leului ar reveni de fapt DNA şi Înaltei Curţi, oferea practic un indiciu şi sugera că reduta pe care a reuşit să o păstreze este mai importantă decât cea pierdută pentru următorul an.
Punând în oglindă cele două situaţii – de la ICCJ şi de la CSM – rămâne de tras o singură concluzie.
Practic, luni 6 ianuarie s-a consumat ultimul act al unuia dintre capitolele fundamentale din pactul de coabitare, cel care privea numirea principalilor şefi din justiţie.
ICCJ, CSM, Parchetul General, DNA, DIICOT au acum garnituri noi pe care, într-un final, toată lumea le-a acceptat, dar care nu convin nimănui în totalitate.
Altfel spus, toate taberele au pierdut câte ceva şi fiecare a căutat să-şi maximizeze câştigul, într-o bătălie în care forţele care s-au confruntat au fost, totuşi, disproporţionate.
Rezultatele alegerilor de la sfârşitul lui 2012, când USL a dobândit la urne o forţă pe care şi-a mai şi majorat-o în Parlament, a făcut posibil şi chiar necesar un balet greu de privit pentru orice om de bună credinţă.
Un balet în care dansatorii din justiţie au fost nevoiţi să gândească rece şi să urmeze indicaţiile coregrafilor din politică. Din fericire, aceştia din urmă nu au avut o libertate totală, fiind forţaţi, la rându-le, să ţină cont de contraindicaţiile venite de la artiştii-cheie, de capacitatea lor de a sabota spectacolul chiar în ziua premierei, dar şi de pretenţiile emise de cei care dispun de sursele de finanţare.
