Duminică seară, într-un interval de numai o oră, ne-a fost revelat tot ceea ce ne aşteaptă, politic, anul ce vine. Un preşedinte care va toca mărunt guvernarea USL, cu accent special pe Victor Ponta, şi o alianţă PSD-PC care se va apăra şi va contraataca prin orice mijloace, inclusiv prin lovituri sub centură.
Ori de câte ori Traian Băsescu va bloca un proiect PSD sau va spune, indiferent dacă politicos, sarcastic sau acuzator, că o anumită taxă este menită, în realitate, să colecteze bani pentru baronii locali sau să finanţeze campania electorală, fiica sa va fi chemată să dea explicaţii pentru terenul din Călăraşi sau un Mirel Palada îi va spune că e beat.
Este adevărat că în acest joc „la rupere“ marele perdant va fi spectatorul, respectiv Crin Antonescu. El nu poate acumula capital electoral, în perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor, nici atacându-l pe Victor Ponta (deoarece partidul îl obligă să ţină cu dinţii de alianţa cu PSD şi să nu ofere pretexte pentru scoaterea sa de la guvernare) şi nici pe Traian Băsescu (deoarece are nevoie de voturile susţinătorilor săi în situaţia în care va ajunge în turul doi).
Cu toate acestea, ipoteza că războiul preşedinte-premier este unul mimat, cu scopul de a anihila candidatura liderului liberal, nu se susţine. Loviturile pe care şi le administrează Băsescu şi Ponta sunt reale, dure şi îi costă pe amândoi foarte mult. Mai mult decât atât, riscă să compromită progresele instituţionale înregistrate, cu mari eforturi, în ultimii ani. O miză pe care nimeni nu îşi permite să o folosească drept decor de teatru.
Când va candida la prezidenţiale, Victor Ponta va avea deja în spate aproape trei ani de mandat ca premier. Indiferent cât de eficient funcţionează aparatul său de propagandă, ajutat acum şi de obedienţa Antenelor, este imposibil ca erodarea pe care o lasă în urmă guvernarea să nu-l afecteze şi pe el. Întrebarea încă deschisă este cât de mult îi va mânca din procente. Iar răspunsul depinde foarte mult de cine, cât de des şi de abil îi pune în faţă oglinda sub privirile alegătorilor.
Cu o jumătate din opoziţie cumpărată cu contracte generoase de la Compania de Drumuri, via Vasile Blaga, şi cu cealaltă jumătate bleagă şi mai preocupată să se ia la harţă cu ziariştii decât să convingă alegătorii că sunt mai buni decât useliştii, răspunsul era deja tranşat. Victor Ponta avea toate şansele să îşi conserve şi anul viitor procentele de încredere cu care a trecut prin guvernare, până acum, aproape intacte.
Singura condiţie pentru ca drumul premierului spre preşedinţie să fie nu doar lin, ci şi pe deplin asigurat era ca şi Traian Băsescu să se lase domesticit până la capăt de pactul de coabitare sau de diverse promisiuni legate de ce îl aşteaptă după terminarea mandatului. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat va cântări greu în cariera lui Victor Ponta. Pentru că oglinda pe care i-o pune în faţă Traian Băsescu cu fiecare ieşire şi acuzaţie publică nu va rămâne fără consecinţe.
Chiar dacă declaraţiile preşedintelui seamănă din ce în ce mai mult cu conferinţele sale din garaj, din timpul suspendării – mai puţin tricoul şi fundalul –, şi transmit izolare şi pierdere de influenţă, realitatea pe care o dezvăluie reuşeşte să pună un mare semn de întrebare deasupra premierului. Chiar şi în ochii celor ce nu au crezut până acum numeroasele acuzaţii care i s-au adus.
Pe cât de uşor i-a fost lui Mirel Palada să scrie pe Facebook că Traian Băsescu era beat când a dezvăluit că noua acciză la benzină este un nou bir pus în folosul baronilor lui Dragnea, pe atât de greu îi este să se mintă asupra unui lucru cert.
Dacă preşedintele o ţine aşa încă un an, ieşind din două în două zile şi explicându-le oamenilor ce se ascunde în spatele multor iniţiative guvernamentale, spusele sale vor fora până la urmă şi în convingerile celor mai înverşunaţi pesedişti şi vor motiva suficient de mulţi nehotărâţi să îşi abandoneze apatia şi să iasă la vot împotriva lui Ponta. Faptul că s-a coborât într-atât încât să îl atace cu un limbaj de „România Mare“ este un semn de exasperare. Dacă nu chiar de disperare.
Nu este însă primul. Atacul pe subiectul terenului agricol de la Nana, cumpărat de Ioana Băsescu, a fost prima dovadă că pentru PSD şi pentru Victor Ponta a devenit o prioritate absolută să-i închidă gura lui Traian Băsescu. Evident, nimeni nu s-a gândit la o interpretare ad litteram, ci la crearea unui scandal care să-l pună pe preşedinte în defensivă şi, mai important, să-i îngroape rechizitoriile la adresa guvernării sub o mare de acuzaţii mult mai apetisante din punctul de vedere al mass-media.
Nu are rost să reluăm argumentele cât se poate de valide care demonstrează că preşedintele le-a dat o imensă mână de ajutor celor ce l-au pus la zid, confirmând că în viziunea sa este moral să folosească un consilier prezidenţial pe post de consilier personal şi samsar de terenuri şi să sune la un ministru pentru a bloca schimbarea din funcţie a şefului băncii de unde fiica sa a obţinut creditul, dar merită notate două dintre motivele care l-au făcut pe Ponta să încalce un tabu respectat strict în lumea sa – fără atacuri la familie!
Primul este cimentarea proaspăt relansatei sale relaţii cu Dan Voiculescu. La câtă ură a acumulat bătrânul securist împotriva preşedintelui, cu greu putea fi imaginată o lovitură care să-l ungă mai mult pe suflet decât dezvăluirea unei aşa-zise infracţiuni în care Traian Băsescu şi fiica sa sunt complici. Motivul este limpede!
Dintre toate acuzaţiile care i s-au adus după arestarea directorului Antena Group şi după apariţia stenogramelor discuţiilor dintre el şi Camelia Voiculescu despre şantajarea companiei RCS&RDS, cel mai tare l-a durut acuzaţia că şi-a sacrificat fiica, îndemnând-o să comită o infracţiune. Ce răzbunare mai dulce poate exista pentru Voiculescu decât un scandal public din care să reiasă că duşmanul său de moarte a făcut exact acelaşi lucru cu fiica sa?! Mai precis, că Băsescu nu este cu nimic mai bun decât el. Că şi el este în stare să se coboare la fel de mult!
Al doilea motiv este însă şi mai important. Printr-un atac (şi) la familie, Victor Ponta a sperat să-l dezechilibreze pe Traian Băsescu. Primul instinct al preşedintelui ar fi trebuit să fie acela de a apuca iute ce are pe aproape şi de a lovi în aceeaşi direcţie. Adică dezvăluind ceva despre familia lui Victor Ponta.
Dacă preşedintele s-ar fi lăsat orbit de furie, sau dacă o va face cumva în viitor, Victor Ponta ar marca semnificativ. O bălăcăreală între preşedinte şi premier pe tema afacerilor celor două familii este cel mai bun subiect diversionist cu putinţă.
Cui i-ar mai arde de ce se ascunde în spatele accizei la benzină, sau al legii privind creanţele Rompetrol, dacă pe toate ecranele ar defila desuurile colorate şi urât mirositoare ale contractelor de familie, dacă toate avertismentele privind riscurile unor legi controversate ar fi citite în grila războiului personal?
În ritmul acesta însă, cu sau fără dezvăluiri despre familii, Traian Băsescu şi Victor Ponta se îndreaptă, inevitabil, spre o confruntare de tipul „chickie-run“. Făcută celebră de filmul „Rebel fără cauză“, distracţia dementă a adolescenţilor americani din anii ’50 consta într-o cursă de maşini în care doi şoferi gonesc spre moarte. Câştigă cel ce demonstrează că are mai mult curaj şi sare ultimul din maşina ce se îndreaptă spre prăpastie.
Cu fiecare zi care trece, PSD devine din ce în ce mai nerăbdător în a revendica ce simte că i se cuvine. Adică, nimic mai puţin decât totul. Puterea absolută. De la marea schimbare din decembrie 1989, urmaşul PCR nu s-a împăcat niciodată cu gândul că trebuie să împartă puterea cu altcineva. A da firimituri unor partide de buzunar este una, dar a face alianţe autentice, în care trebuie să cedezi prerogative importante, este alta.
Şi nu mă refer, în momentul actual, la alianţa cu PNL, ci la pactul de coabitare cu Traian Băsescu. Cu acesta împarte PSD puterea, nu cu liberalii. Cu aceştia împarte banii, într-o cotă de zece la unu, probabil. Preluarea puterii, aşa cum a fost ea deţinută măcar până în 2004, nu va fi posibilă fără câştigarea preşedinţiei.
Până atunci însă mai este un an, iar Ponta şi tot PSD-ul s-au săturat să aştepte. Este, de fapt, un amestec de nerăbdare şi teamă. Teamă că vor rata şi la anul, pentru a treia oară la rând, preşedinţia şi că vor fi nevoiţi să aştepte, din nou, cine ştie cât până când vor avea şansa de a controla România cum o făceau cândva.
Gândul că în prezent sunt la apogeul puterii şi că o dată cu posibila nouă ratare a preşedinţiei nu este exclus să nu mai beneficieze de pârghiile pe care le deţin acum amplifică şi mai mult dorinţa de a pune mâna pe cât mai mult, cât mai repede. Şi îi face să greşească. Se expun pe multe fronturi deodată, cu legi şi ordonanţe controversate, uşor de demontat chiar şi de o mână de jurnalişti deştepţi şi curajoşi, într-o conferinţă presă, cum s-a întâmplat vinerea trecută la Guvern.
Greşelile din ce în ce mai dese ale Guvernului, lăcomia din ce în ce mai greu de stăpânit a baronilor locali, aroganţa celui ce se ştie la un pas de a obţine tot ce a visat vreodată sunt tot atâtea arme cu care Traian Băsescu poate să lovească ritmic la temelia PSD-ului şi a lui Victor Ponta.
Cu cât loviturile sale se înteţesc şi le erodează vizibil popularitatea, cu atât cei ce îi numără zilele la Cotroceni îl suportă mai greu. Cu atât simt nevoia să-i distrugă definitiv imaginea şi să-l elimine pentru totdeauna de pe scena politică.
Ca şi Victor Ponta, însă, nici Traian Băsescu nu este singur. Chiar dacă mai puţin vizibilă decât la Ponta, simbioza sa cu vehiculul de putere care l-a creat şi îl susţine este la fel de desăvârşită – oameni, interese, funcţii, bani. Şi dacă Traian Băsescu ar fi dispus, prin absurd, să abandoneze lupta, nu este doar destinul său politic în joc, pentru a putea lua singur o asemenea decizie.
Aici este, de altfel, şi marea diferenţă faţă de momentul 2000. Acum 13 ani, când PSD şi Iliescu se pregăteau să-şi reia locul pe tron, Constantinescu s-a topit ca şi cum nu ar fi fost niciodată primul om în stat. În locul lui a rămas pustiu, iar opoziţia a avut nevoie de ani pentru a strânge rândurile şi pentru că el, realmente, nu era omul nimănui. Nu membru într-o echipă cel puţin. Poate rezervă sau pion de sacrificiu. Traian Băsescu, însă, nu este cu adevărat singur.
Dacă preşedintele, premierul şi maşinăriile lor nu ajung la o înţelegere amiabilă, un pact de coabitare pe termen lung, ambalatul motoarelor la care asistăm acum se va transforma foarte curând într-o cursă a morţii. Se vor lovi cu tot ce au mai dur unii împotriva celorlalţi, până ce unul va accepta că e mai slab, „chicken“, şi va abandona cursa.
Amatorii de pariuri sunt tentaţi să spună că, dacă se va ajunge la o astfel de competiţie, Traian Băsescu va câştiga sigur, pentru că este mult mai curajos. Rămâne singurul politician care a renunţat din proprie iniţiativă la imunitate pentru a fi investigat în legătură cu dispariţia flotei. În plus, are o experienţă de viaţă care l-a pregătit foarte bine exact pentru momente ca acestea, de confruntare maximă, în care chiar trebuie să poţi privi în ochi cel mai crunt deznodământ fără să clipeşti.
Predicţiile de acest gen sunt sortite eşecului din două motive. Performanţa individuală a celor doi lideri va conta, însă nu va fi determinantă, deoarece, după cum spuneam mai sus, nu sunt singuri în această dispută. Doi, potenţialul distructiv al informaţiilor ce pot fi aruncate pe piaţă pentru compromiterea adversarului poate depăşi, ca magnitudine, tot ce ne-am imagina în teorie. Împotriva unei informaţii cu adevărat letale nici cel mai experimentat politician nu se poate apăra. Şi nu cred că vreuna dintre tabere duce lipsă de aşa ceva.
De un singur lucru putem fi absolut siguri. Dacă se ajunge la o astfel de confruntare, la finalul ei statul român va arăta ca după o bombă nucleară. Pentru că, indiferent cât de chirurgical vor lovi rachetele pe care şi le vor trimite unul altuia, inevitabil vor exista şi pagube colaterale. Iar distrugerile nu vor ocoli instituţiile fundamentale ale statului.
Poate înainte de a se lua o decizie finală, oamenii echilibraţi, care presimt deja că nu va exista un învingător dintr-un astfel de război, vor reuşi să îi convingă pe cei mai înfierbântaţi dintre beligeranţi de adevărul celor spuse, luni, de Duane Butcher, însărcinat cu afaceri al Ambasadei SUA la Bucureşti: „O Românie puternică înseamnă instituţii puternice“.
O Românie cu instituţii decredibilizate ca urmare a unui joc politic în care strategia „distrugerii reciproce asigurate“ a eşuat ar fi un dezastru de proporţii istorice.
