La prima vedere, lupta dintre Uniunea Social Liberală şi Alianţa România Dreaptă a căpătat proporţii epice. Stânga a reuşit performanţa de a umple Arena Naţională cu zeci de mii de susţinători, dreapta şi-a etalat susţinerea unora dintre cei mai importanţi şefi de state şi guverne europene.
Judecând după aparenţe, confruntarea electorală din 9 decembrie se anunţă a fi chiar una la scară planetară. Liviu Dragnea, eminenţa penală a USL, ne-a informat miercuri, cu vocea gâtuită de emoţie, că în tribunele marelui miting socialist sunt prezenţi ambasadorii Rusiei şi Chinei.
Concomitent, la celălalt capăt al bulevardului ctitorit de cel mai mare organizator de show-uri socialiste pe stadioane pe care l-a dat România, în Casa Poporului Lui, cancelarul Germaniei îşi reafirma sprijinul pentru Traian Băsescu – “preşedintelui României nu i-a fost niciodată frică să se gândească la viitor, chiar dacă acţiunile sale nu au fost întotdeauna populare, aşadar trebuie să fim uniţi pentru viitor, pentru că o relaţie de prietenie veritabilă se cunoaşte în perioada de criză”.
Se luptă Vestul şi Estul pentru România? Suntem în linia întâi a confruntării dintre civilizaţii? Pierd Europa şi Statele Unite confruntarea cu restul lumii şi noi vom fi prima redută care cade?
Dacă toate aceste întrebări au măcar un gram de adevăr şi nu sunt doar nişte cuvinte jenant de patetice, atunci foarte probabil că asistăm la cel mai caraghios război mondial din câte au existat sau au fost imaginate vreodată. De ce?
Pentru că este unul purtat cu praştii şi înjurături, de clovni şi smintiţi, de burtoşi provinciali, proşti şi lacomi, de golani fără mamă, fără tată, de tineri cu ştaif, dar putrezi pe dinăuntru, de megalomani fără simţurile realităţii şi ridicolului, în care puţinii oameni inteligenţi fie s-au rătăcit, fie nu au nici o urmă de caracter.
Până să apară Barroso, Merkel şi Stanishev la Bucureşti, cine s-a aflat în prim-planul luptei politice din România? Diaconescu şi Becali! De săptămâni întregi, ei sunt vedetele marelui război planetar de pe Dâmboviţa.
Până să răsune în sutele de difuzoare ale stadionului renăscut din ruinele lui “23 August” îndemnul lui Stanishev, preşedintele socialiştilor europeni, pentru abandonarea politicilor de austeritate, până ce Barroso, preşedintele Comisiei Europene, să repete la Bucureşti că soluţia pentru a depăşi criza este mai multă Europă, care au fost marile idei şi viziuni ce au dominat discursul public preelectoral? Aţi uitat deja?
Săptămâni întregi, nimeni nu a discutat decât de liderul celui de-al treilea partid din România, Dan Diaconescu, şi de încercarea sa de a “salva” Oltchimul de la moarte. Ce austeritate, ce “mai multă Europă”? Nici un politician, mic sau mare, nu a încercat să sincronizeze dezbaterea internă cu cea europeană.
Nu au fost şi nu sunt în stare nici măcar să articuleze o idee, o propunere cât de cât consistentă despre ce ar trebui să facem pentru a opri alunecarea într-o nouă recesiune. Şi ei, şi toţi chibiţii profesionişti aveau o singură întrebare pe buze: are sau nu are Diaconescu banii? De parcă ar fi existat vreo secundă şansa reală ca întreaga şaradă să fi fost altceva decât un bluf ordinar.
Nu s-a retras bine Diaconescu de pe toate micile ecrane în văgăuna OTV-istă şi l-a împins Antonescu pe Becali pe scenă. Acelaşi circ, alte behăieli. În doar câteva zile, am ajuns ca nimic din ce se întâmplă pe tărâmul Mioriţei demn de a fi prezentat la televiziunile de ştiri să nu se încheie fără părerea celui ce a tras oilor de sub copite pământul din Pipera pentru a-l vinde ca proiect rezidenţial.
Nici nu realizează liderii PNL care se mulţumesc să mârâie pe la colţuri împotriva şefului că atunci când se vor scutura de laşitate şi îl vor surghiuni pe Antonescu în Partidul Conservator s-ar putea să nu mai aibă ce partid să recupereze.
Într-atât de mult şi de rapid a ajuns Becali principalul vector de imagine al PNL, încât după alegeri ar putea foarte bine să-şi schimbe şi numele. În PNL – Aripa Noua Generaţie. Ar fi o etapă firească în evoluţia unui partid în care Andrei Chiliman, primarul sectorului 1, a ajuns să valoreze mai puţin decât procentele anemice (plus milioanele despre care se spune că au ajuns în conturile liderului suprem) ale omului care şi-a cucerit locul în fotbal cu valiza.
Problema principală nu o constituie însă prezenţa sufocantă a lui Diaconescu şi Becali, definitorie pentru mizeria politicii româneşti, şi nici jocul meschin al celor ce îi trag de sfori. Atât pot, atât fac. Întrebarea este: unde sunt restul? Chiar nu mai există nici un politician decent?
Dar mai ales ce fac, concret, toţi românii valoroşi, care şi-au construit afaceri de succes sau cariere profesionale de top şi care declară că s-au săturat să mai fie conduşi de nişte hahalere?
De ce se mulţumesc să cârcotească şi nu pun pe picioare o nouă forţă politică oamenii care au făcut suficienţi bani pentru a nu mai avea grija zilei de mâine şi care au dovedit până acum suficientă iniţiativă pentru a duce la bun sfârşit proiectele personale şi antreprenoriale de care şi-au legat numele? De ce nu îşi folosesc, de exemplu, relaţiile pe care şi le-au cultivat în interiorul asociaţiilor profesionale ca pe o platformă de coagulare a unor grupuri de iniţiativă pentru ca măcar să propună soluţii de guvernare?
Să începem cu politicienii. Absenţa unei confruntări directe, consistente, între oamenii USL şi ai ARD este cea mai surprinzătoare realitate a acestei toamne. Deşi mai sunt doar două luni până la alegeri, în afară de câteva hârâieli de rutină prin platourile de televiziune pe temele prăfuite, sterile şi arhicunoscute, cele două forţe nu dezbat nimic. Nu vorbesc nici despre ideile lor de guvernare, nici despre ale celorlalţi.
Din acest punct de vedere, situaţia este mai gravă ca niciodată. Chiar şi în comparaţie cu alegerile trecute, atitudinea autistă faţă de problemele grave ale societăţii – dezastrul din Sănătate, rezultatele catastrofale de la bacalaureat, absorbţia anemică a fondurilor europene, lipsa de progres în materializarea marilor proiecte de infrastructură, dar şi în modernizarea statului – a depăşit orice limită. Nici nu mai încearcă să disimuleze lipsa de interes pentru temele vitale. Paradoxal este că abandonarea totală a confruntărilor esenţiale vine după o serie de evenimente care până de curând anunţau exact opusul – adică, o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Cu ajutorul protestelor de stradă pe care le-a regizat în ianuarie, USL a dat o lovitură devastatoare PDL-ului şi lui Traian Băsescu, prilej cu care şi-a clădit trambulina electorală care le-a adus un scor antologic la alegerile locale.
Cu ajutorul contraofensivei pe care a declanşat-o după suspendarea preşedintelui, PDL a reuşit, la sfârşitul verii, să readucă cu picioarele pe pământ un procent consistent din fanii de ocazie ai USL şi a relansat lupta pentru viitorul Parlament.
Ambele evenimente au avut ca efect nu doar polarizarea la maximum a masei electorale, dar şi creşterea aşteptărilor fiecărei tabere de la cei pe care îi susţine. A fost o urmare inevitabilă a radicalizării discursurilor şi a furiei pe care au resimţit-o alegătorii faţă de acţiunile adversarilor.
Oricât de straniu ar părea pentru un votant de dreapta, mulţi dintre simpatizanţii USL chiar au luat de bună promisiunea lui Antonescu şi Ponta că vor începe o primenire a propriilor partide, pentru a răspunde cererilor venite de la naivii şi inocenţii Pieţei Universităţii, ediţia 2012.
Deşi un simpatizant al USL crede cu greu un asemenea lucru, mulţi dintre susţinătorii lui Traian Băsescu din această vară chiar au crezut că din garnitura de candidaţi cu care forţele de dreapta se vor prezenta la alegeri în decembrie vor dispărea toţi cei ce au compromis pentru o lungă perioadă PDL-ul şi care stau la originea declinului partidului şi, parţial, la prăbuşirea încrederii în preşedinte.
Şi într-un caz şi în celălalt, dezamăgirea este majoră pentru un anume segment electoral. Oamenii care se regăsesc pe ambele liste sunt în mare, foarte mare măsură, aceiaşi pe care mulţi dintre fanii de bună-credinţă (şi naivi) ai stângii şi ai dreptei i-ar fi vrut scoşi din schemă.
Există, într-adevăr, o doză zdravănă de naivitate într-o asemenea dorinţă, având în vedere că majoritatea celor pe care îi detestă sunt exact cei ce alcătuiesc nucleele dure ale partidelor – baronii centrali şi locali, stăpânii fondurilor electorale şi ai reţelelor de muls urnele de vot, marii alchimişti ai naţiei, cei care atunci când pun mâna pe haznaua politică şi guvernamentală o transformă în aur.
Cea mai mare dezamăgire vine, evident, dinspre Alianţa România Dreaptă pentru că de acolo au venit şi cele mai sforăitoare promisiuni de înnoire, împrospătare, schimbare, bla bla bla. Chiar dacă listele electorale nu au fost încă definitivate, pentru a estima precis procentul de ipocrizie care ne-a fost servit cu polonicul pe timpul verii, două lucruri sunt certe.
Primul – nici unul dintre baronii portocalii nu va rata ocazia de a ne demonstra, din nou, că e cu inima alături de popor şi cu buzunarul alături de robinetul de bani al statului.
Al doilea – şi dacă există oameni noi, oneşti, făcuţi din materialul preţios din care ar trebui să se nască o nouă clasă politică, dacă ei vor fi aruncaţi în luptă după 1 noiembrie, bătălia este pe jumătate pierdută. Pentru simplul motiv că, indiferent cât de valoros este un candidat, dacă nu este rodat în lupta politică, într-o lună nu poate face minuni. Nu poate atinge nici gradul de notorietate necesar şi nici nu va avea timp să deprindă abilităţile care să-i dea o şansă la victorie.
De ce se bat stânga şi dreapta în Becali şi în Diaconescu? Pentru că nu au în ce altceva să se bată. Oameni noi? Aproape zero. Veteranii? S-au săturat până şi să se mai prefacă. Atât de fals le sună vocea, încât nici ei nu mai suportă să se audă vorbind de binele cetăţenilor sau de interesul naţional. Stridenţa propriei demagogii a devenit asurzitoare.
Se bat în Becali şi Diaconescu şi pentru că doar alegătorilor care îi găsesc pe cei doi fermecători, inteligenţi, şarmanţi şi justiţiari mai au ce să le ofere. Mult circ şi puţină pâine, în campanie. Celor care nu votează din lehamite nu au ce să le dea. Bazinul dezamăgiţilor nu tentează pe nimeni pentru că ambele forţe politice ştiu că nu au nici o şansă să-i scoată la vot. Doar cu altfel de candidaţi, precum cei descrişi mai sus, ar fi avut o şansă. Însă, pentru că gărzile vechi au votat tot pentru prezenţa lor pe listele electorale (mare surpriză!), ea a fost ratată.
Şi, cu toate acestea, toţi par mulţumiţi. PSD-ul pentru că, indiferent ce se va întâmpla în următoarele două luni, va avea cel mai mare număr de parlamentari. PNL-ul pentru că vor lua cele mai multe voturi din istoria lor post-1990. Şi asta cu toate că o parte din PNL ştie că dacă USL nu ia 50%, ei au şansele cele mai mari să se întoarcă în opoziţie – nu au însă ce face, pentru că Antonescu pune pe liste doar pe cine îl taie capul sau pe cine îi cere Felix.
ARD are cele mai multe motive de satisfacţie. Graţie suspendării preşedintelui, i-a ieşit din nou sceneta cu “noi suntem răul cel mai mic”. Urmarea: este convins că USL nu va lua 50%, şi atunci tot jocul va reveni în mâna lui Traian Băsescu, care îi poate propulsa din nou la guvernare. O variantă miraculoasă, având în vedere că la locale PDL a obţinut cu greu 15% din voturi.
Cine ar trebui să fie nemulţumit? Noi, toţi ceilalţi, care am sperat prosteşte că încleştarea pe viaţă şi pe moarte din ianuarie şi din vară va zgudui din temelii stabilimentele politice al căror unic scop este propria supravieţuire.
Cum rămâne cu oamenii de calitate ai României? Cum se face că au rămas iar pe post de spectatori, în timp ce alţii vor decide în continuare cum trebuie să arate ţara lor? Cum de nu înţeleg că tocmai nivelurile de imoralitate şi iresponsabilitate la care au ajuns partidele existente le oferă o şansă imensă pentru a începe o nouă construcţie politică?
Un posibil răspuns: le lipseşte curajul. Deşi mulţi au construit cariere şi afaceri de la zero, le tremură genunchii când se gândesc să facă acelaşi lucru cu un partid. Aşteaptă cu toţii să fie invitaţi într-unul gata ridicat, măcar “la roşu”.
Refuză gândul că aşteptând acest lucru s-ar putea să nu se întâmple niciodată. Că şi ei, şi copiii, şi nepoţii lor ar putea să umble până la moarte tot cocoşaţi, pentru că stăpânii casei în care trăiesc sunt nişte pigmei, care de cele mai multe ori îi tratează ca pe nişte musafiri nepoftiţi.
Cei ce ar putea da o nouă faţă României refuză să accepte că ei sunt cei chemaţi să refacă totul, din temelii. Că ei, şi nu alţii, trebuie să aibă viziunea casei deja ridicate, care să fie pe măsura aspiraţiilor lor, să viseze la ea, să-i şlefuiască detaliile în mintea lor de o mie de ori înainte de a aşterne planurile pe hârtie, să găsească banii pentru a cumpăra materialele, să recruteze echipa alături de care vor munci cot la cot, să aibă flexibilitatea de a accepta că vor trebui să schimbe planurile pe parcurs, în funcţie de evoluţia mediului înconjurător, că vor trebui să-şi descopere resurse de creativitate pe care nu credeau că le au pentru a găsi noi tehnici care să răspundă schimbărilor de plan.
De cele mai multe ori, la invitaţia de a ridica o casă, elitele autentice ale României sosesc în frac, cu o sticlă de şampanie în mână şi eventual cu un cadou pentru gazdă. Iar când văd că, în locul unei tăieri de panglică urmată de o cină festivă, îi aşteaptă un teren viran, se simt dezamăgiţi.
Invitaţia de a contribui la începerea şantierului sau chiar de a conduce lucrările îi jigneşte – “Eu am crezut că aici e vorba de o chestie serioasă, dar ăştia nu au nimic…”. Dar pentru că tot s-au îmbrăcat frumos şi nu le vine să încheie noaptea fără o petrecere, trag cu ochiul la casele din vecinătate, deja ridicate.
În final, bosumflaţi, vor bate la uşa uneia dintre ele, chiar dacă este dărăpănată, miroase urât, dinăuntru răsună manele, iar gazdele sunt nişte tâlhari simpatici. Mai bine să se simtă dezamăgiţi, dar cu un acoperiş deasupra capului şi înconjuraţi de oameni de nimic decât să înfrunte spaima că visele lor s-ar putea să-i lase lefteri, secătuiţi de energie, singuri, sub cerul liber.
Groaza de eşec este combustibilul care îi alimentează pe majoritatea oamenilor deştepţi şi performanţi ai României. Din păcate, el ne şi limitează. Dacă tot ce găsim în interiorul nostru va continua să aibă o cifră octanică atât de scăzută, vom rămâne pe veci o elită de tractorişti.
Hărnicia, puterea de a rezista condiţiilor adverse, de a desţeleni un pământ rămas sterp mult prea multă vreme ne vor pune mâncare pe mese. Dar nu ne vor ajuta să urcăm la următorul nivel. Curajul şi idealismul reprezintă combustibilul de care are nevoie o ţară ce vrea să se desprindă din noroi. El poate fi livrat doar de oameni care atunci când se lovesc de obstacole aleg să le mai şi dărâme, nu doar să le ocolească. Şi care atunci când se întâlnesc cu o şansă istorică se gândesc mai mult la ce ar putea câştiga din ea, şi nu doar la ce vor pierde dacă eşuează.
