Îndemnul preşedintelui de a “reîntregi” salariile bugetarilor, tăiate în 2010 cu 25%, marchează startul oficial al isteriei electorale din acest an. Surprinzător? Da şi nu.
Nu, pentru că a devenit deja o rutină deprimantă ca marile bătălii politice din România să se tranşeze în primul rând cu armele redistribuirii veniturilor publice – adică, se ia din taxele şi impozitele colectate de la firmele şi angajaţii din economia privată şi se dă la angajaţii statului, la pensionari sau asistaţi social, cât să le creeze iluzia că îi pasă cuiva de ei.
Şi da, este surprinzător, pentru că omul care a ales să sune goarna asaltului populist este cel ce părea cel mai aprig inchizitor al iresponsabilităţii bugetare, apostolul austerităţii şi al stabilităţii macroeconomice în faţa furtunii economice mondiale.
“Ne-am angajat în acordul cu UE la un deficit de 3 procente pe ESA, 2,7 procente din PIB. Cele 3 procente pe ESA înseamnă 2,9 miliarde, iar noi doar la fondul de pensii avem deficit de 3,6 miliarde”, declara Traian Băsescu în luna septembrie a anului trecut. Afirmaţia reprezenta, de fapt, argumentul prin care preşedintele explica de ce statul nu poate să le crească bugetarilor veniturile la nivelurile anterioare tăierii. “(…) Nu ai cum să mergi cu revenirea integrală la salariile din 2010 când încă ai excedent de 200.000 de salariaţi…”, spunea, tranşant, preşedintele.
S-a schimbat ceva din septembrie încoace? A concediat statul 200.000 de salariaţi? S-au îmbunătăţit perspectivele de creştere economică? Nici vorbă. Ba din contră, revizuirea negativă a perspectivelor pentru 2012 a avut loc ceva mai târziu. Şi atunci, de ce a renunţat preşedintele la prudenţa pe care a impus-o Guvernului Boc?
Din păcate, nu există nici un motiv onorabil sau măcar strategic. Povestea cu nevoia de stimulare a consumului, pe care ne-o spune acum guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, ar putea sta în picioare, dar nu în contextul economic pe care l-a evidenţiat obsesiv preşedintele. Adică, nu cu preţul unor împrumuturi şi mai mari şi nici cu riscul ratării ţintelor de deficit.
Prin modul în care şi-a formulat anunţul, preşedintele a exclus practic posibilitatea reală ca salariile bugetarilor să nu mai fie reîntregite, transformând condiţionalitatea “dacă situaţia economică va permite” într-o simplă figură de stil. După declaraţia de joi, Guvernul nu mai poate da înapoi. O încălcare a promisiunii implicite făcute de preşedinte ar da lovitura de graţie atât imaginii sale, cât şi procentelor PDL. Indiferent ce se întâmplă cu economia României, dacă rezultatele din trimestrul trei vor fi bune sau nu, dacă la buget vor intra mai mulţi bani sau nu, salariile bugetarilor vor trebui să crească.
Şi, uite aşa, Traian Băsescu face exact ce anunţa că nu se va mai întâmpla în mandatul său: angajează cheltuieli salariale pe care nu este sută la sută sigur că le va putea acoperi doar din resurse interne şi care ar putea însemna noi împrumuturi. Riscă într-o zonă în care, el a spus-o, România nu are voie să mai rişte.
De altfel, nu a terminat bine preşedintele de glăsuit, că vocea tunătoare a agenţiilor de rating s-a făcut auzită. “Majorarea neaşteptată a cheltuielilor publice nu ar creşte doar deficitul bugetar, ci ar amplifica şi riscul unor efecte adverse indirecte, prin scăderea încrederii pieţelor… În plus, o majorare a salariilor nominale care ar depăşi creşterea productivităţii va conduce în ultimă instanţă la inflaţie, punând în pericol succesul trendului dezinflaţionist observat în ultimele trimestre”, declara, joi, analistul agenţiei Fitch.
Şi atunci, de ce dăm cu piciorul la echilibrul macroeconomic câştigat cu greu? De ce Traian Băsescu, brusc, nu mai e de acord cu ce spunea la sfârşitul lunii ianuarie? “Eu nu am identificat în buget un loc din care să tăiem şi să dăm bani. Nu am competenţa politicienilor care ieri dădeau soluţii.” De ce taman maica stareţă s-a decis să redeschidă porţile bordelului politic şi să-i mai aprindă şi felinarul roşu?
Motivul este acelaşi, banal şi mizerabil, ca de fiecare dată. Pentru că sunt alegeri, iar partidele pe care le păstoreşte preşedintele stau foarte prost în sondaje. Şi pentru că alte metode de a câştiga voturi nu au deprins între timp. Nici măcar abilitatea de a capitaliza lucrurile bune pe care le-au făcut!
În plus, alte partide decât PDL şi remorcile sale care să fie dispuse să meargă pe mâna preşedintelui nu se arată la orizont. Mişcarea Populară nu dă semne că se grăbeşte să se nască, pentru simplul motiv că nu prea are din cine, motiv pentru care singura şansă ca Traian Băsescu să-şi păstreze puterea până la finalul oficial al mandatului (cel puţin) este ca aceia ce-l susţin, buni sau răi, oneşti sau nărăviţi în rele, să beneficieze de bruma de gratitudine a celui mai trist soi de români – cei dependenţi total de firimiturile pe care le presară, o dată la patru ani, un stat ineficient şi măcinat de corupţie.
Faptul că opoziţia se poartă chiar şi mai jalnic – Ponta s-a şi grăbit să declare că vor renunţa la ridicola lor grevă parlamentară pentru a veni să voteze legile prin care ar urma să fie “întregite” veniturile bugetarilor, că doar nu sunt fraieri să lipsească de la ocazia de a ţine şi ei mâna pe farfuria cu colivă – nu îl scuză cu nimic pe preşedinte. Pentru simplul motiv că el nu va fi judecat după standardele mediocre ale adversarilor săi, care încearcă să amâne adoptarea tratatului de guvernanţă fiscală exact pentru a nu fi împiedicaţi să ofere şi în viitor astfel de pomeni electorale. Ci după standardele pe care chiar el le-a dorit.
Traian Băsescu este cel ce a impus alte aşteptări de la politicieni. El, şi nu Iliescu, Ponta sau Antonescu, declara anul trecut, după ce opoziţia a contestat la Curtea Constituţională decizia de îngheţare a pensiilor şi salariilor la stat în 2012, că “indiferent care este rezultatul la Curtea Constituţională, bani nu există. Dacă ar exista, s-ar plăti. Putem trăi împrumutând bani pentru Guvern – dar ar fi uşor să facem pe generoşii, condamnând ţara pentru viitor…”.
Prin ofensiva electorală începută joi în Parlament, preşedintele şi PDL poate vor reuşi să recupereze ceva din procentele pierdute în ultimii doi ani în ochii bugetarilor. Dacă vor scădea şi CAS-ul, este posibil să câştige şi un pic de simpatie de la clasa de mijloc angajată în sectorul privat.
Dar este foarte posibil să piardă de două ori mai mult decât vor câştiga, ca urmare a deziluziei celor ce au luat de bune discursurile de anul trecut. Care au trecut peste toate greşelile, unele grave, din ultimii ani, doar pentru că, în linii mari, orientarea economică pro-stabilitate era corectă, iar despărţirea de viciile politicilor comunistoide părea ireversibilă. Şi care, mai ales, s-au lăsat seduşi de speranţa că, în sfârşit, cineva nu mai ezită în a da o lovitură mortală SISTEMULUI, eliberând astfel resurse imense care vor fi orientate spre dezvoltarea acestei ţări.
“România are resurse interne de creştere şi acestea sunt în mod deosebit în zona energiei, unde restructurările şi corectul management al companiilor din domeniul energetic ar genera premise de creştere economică consistentă şi aport de venituri şi în bugetul de stat, şi către populaţie. De asemenea, sectorul de transporturi şi, nu în ultimul rând, o optimizare a funcţionării sistemului de sănătate, care trebuie să continue procesele de reforme, reprezintă o altă resursă de creştere a veniturilor în bugetul de stat şi de diminuare a deficitelor.”
În această declaraţie făcută de Traian Băsescu pe 3 noiembrie 2011, după o întâlnire cu reprezentanţii FMI, ai Băncii Mondiale şi ai Comisiei Europene, stă, de fapt, marea problemă de credibilitate a preşedintelui şi a celor ce îl susţin. Angajamentul implicit era că statul va obţine resurse financiare pentru dezvoltare şi pentru creşterea nivelului de trai din stoparea risipei şi a furturilor colosale din domenii-cheie precum Energia, Transporturile şi Sănătatea.
Câţi bani au salvat din noiembrie încoace oprind contracte oneroase, anchetând “băieţi deştepţi” sau privatizând managementul? Zero deocamdată, că de-abia au început. În Energie, negocierile cu marii delapidatori de curent ieftin sunt încă în derulare şi cine ştie care va fi procentul la care se vor îndura să renunţe. În Transporturi şi în Sănătate nu s-a mişcat nimic. Absolut nimic! Megareţelele de sifonat bani din construcţia de drumuri şi din aprovizionarea cu medicamente şi servicii medicale merg ca pe roate, ca şi până acum. Şi atunci, de unde va lua statul miliardul de euro pentru a putea acoperi “reîntregirea” salariilor bugetarilor, fie ea şi în două etape, plus reducerea CAS-urilor?
Unicul rezervor de bani gheaţă spre care arată şi preşedintele, şi premierul, şi ministrul de Finanţe este evaziunea fiscală. Dar au operaţiunile pe acest segment potenţialul de a scoate la lumină un miliard de euro în plus faţă de cât era planificat? Teoretic, da. Practic însă, ar însemna ca, peste noapte, un număr imens de complicităţi consolidate în timp între agenţi ai Gărzii Financiare, vameşi, inspectori fiscali şi afacerişti de toate dimensiunile şi naţiile să sară în aer, iar sumele de bani care altfel le-ar fi intrat lor în buzunar să ia drumul Trezoreriei.
Iar toate acestea, dacă se poate, fără să perturbe ciclul normal de aprovizionare gratuită cu legume, fructe şi diverse cadouri pe care politicienii îl parcurg cu sfinţenie în apropierea Paştelui prin vămile patriei şi pe la importatori.
Încercaţi să vă imaginaţi dialogul savuros dintre un importator arab de usturoi şi jupânul de la Gardă pe care îl omeneşte constant de vreo zece ani încoace, când acesta îi cere să cotizeze cu de vreo 100 de ori taxa obişnuită, şi o să înţelegeţi cât de tare apasă promisiunile pe care le face preşedintele de la tribuna Parlamentului pe umerii “bieţilor” gardişti. Şi cât de nedrept trebuie să li se pară lor şi armatei de şefi şi şefuleţi care îşi văd şpăgile dijmuite din greu, în timp ce colegii lor de prin alte ministere, păstorite de UDMR, de exemplu, huzuresc neatinşi de hei-rup-ul electoral.
De ce se concentrează cei de la putere pe banii recuperaţi din evaziune fiscală? Pentru că sumele pot fi obţinute rapid. Biciuiţi de şefii care au fost ameninţaţi cu destituirea dacă nu îşi fac planul, toţi “colectorii” îşi scutură reţelele de şpagă şi cotizează cu cât li se cere. Însă, evident, metoda nu poate funcţiona la nesfârşit. Pentru că o înţelegere între hoţi nu poate ţine loc de reformă a Ministerului de Finanţe.
Problema nu este că bugetarii nu ar merita să fie plătiţi mai bine sau că salariaţii companiilor private nu ar trebui taxaţi mai cu milă. Şi nici că România nu ar avea resurse să îşi plătească mai bine angajaţii. Problema este că resursele care ar putea transforma radical vieţile tuturor cetăţenilor sunt furate sau risipite. Şi că orice mărire a veniturilor care nu se face doar din aceste resurse reprezintă un nou ciclu în spirala neputinţei de a readuce această ţară pe o traiectorie a normalităţii.
Dacă vor să-şi onoreze cinstit promisiunile de creştere a salariilor şi de reducere a CAS-ului şi în acelaşi timp să demonstreze că merită să rămână la putere, nici Mihai Răzvan Ungureanu, nici Traian Băsescu nu au altă cale de a face rost de bani decât cea convenită deja cu organismele financiare internaţionale, iar aceasta presupune oprirea jefuirii bugetului şi eficientizarea activităţii statului.
Ambele operaţiuni, asumate fără rezerve încă de anul trecut, trebuie accelerate la maximum. Este singura şansă pentru ca efectele distructive ale măsurilor populiste să nu spulbere toate progresele făcute în ultimii ani. Este singura cale de a împiedica repetarea dezastrului din 2008, când costurile promisiunilor şi risipei făcute de politicieni în prag de alegeri aproape că ne-au ruinat.
