Sfatul l-am recepționat ca pe o atenționare. Are și jurnalismul limitele oricărei profesii. Învățăturile le-am primit, încă de pe vremea când Cătălin Tolontan era “ucenicul zburător” de la Gazeta Sporturilor la Prosport, mereu în căutarea perfecțiunii.
După aproape trei decenii, fosta tânără speranță a jurnalismului de calitate a devenit inchizitorul de o extremă raritate. A tocat subiecte. Nu s-a lăsat până n-a trimis în pușcărie țintele sale, fixate de sistem. Pe primarul de la sectorul 4, Daniel Băluță, l-a strâns în chingi, de disperare că nu vine potera să-l ridice, într-o cohortă de articole. Edilul i-a făcut plângere penală investigatorului, cu insistență demnă de vulturul ce nu-și lasă prada din ghiare.
Plimbarea jurnalistului pe la DIICOT, într-un dosar în care este acuzat de șantaj, n-a mai stârnit atât de tare atenția televiziunilor, aceleași care – la ridicarea unui primar de pe aeroport – erau în stare să angajeze și sateliți, numai să prezinte publicului “rezultatul luptei anticorupție.” Recent, Judecătoria sectorului 2 a decis că șapte articole despre Băluță trebuie retrase. Sentința nu e definitivă.
Lumea se întreabă, pe bună dreptate, i-au murit lui Tolo protectorii?
desen realizat de Ștefan Popa Popa’S
Scurte povești despre trecut, ca “proiect de viitor”, nu strică. Prin anii ’90, veneam des la București. Într-una din serile de octombrie 1991, Nea Mache, marele Eftimie Ionescu, redactorul șef al Gazetei Sporturilor,” m-a invitat la un ceai în mica sa garsonieră de deasupra de “Unic,” cel mai mare supermarket al acelor vremuri din București, situat pe bulevardul Magheru.
Mi-a propus să mă alătur echipei sale redacționale. “Noi îmbătrânim, trebuie să lăsăm altora ștafeta.” L-am refuzat politicos. “Nu am făcut revoluția, ca să mă ocup de gazetărie sportivă,” i-am spus atunci.
Nu-mi pare rău că nu am acceptat. “La început vei scrie despre tenis, atletism,” îmi promitea maestrul. Și acum îi păstrez în memorie chipul viu, un ochelarist iscoditor, dar înecat în propria-i bibliotecă.
Împreună cu “răsucitorul fuselor orare,” marele comentator al Mondialelor de fotbal, Ioan Chirilă, au găsit alternativa: Cătălin Tolontan. Au avut mână bună. Poate că niciunul din tânăra generație n-ar fi făcut sportul mai atractiv cititorilor.
Pe vremea când tarabele erau pline de publicații, de la „Infractoarea mov,” la “Expres magazine-ul” lui Ion Cristoiu, “Gazeta”, cum i se mai spunea “Gazetei Sporturilor,” era prăfuită.
Un profesionist “pur sânge”
Tolontan i-a dat viață. Concizie, culoare, precizie de date și mai mult decât atât, povești atrăgătoare din minunata lume a sporturilor. Era o tihnă, în lungul calvar al adnotărilor discursurilor politice, să savurezi “gazeta.”
Pe vremea când primeam oferta de la Nea Mache, purtam în rucsac “Dreptatea,” doar pentru textul de pe frontispiciu “Tribună de luptă împotriva comunismului,” ca să mă întremez psihic, nu-mi imaginam că unul ca Ioan Chirilă poate să răsucească titlul convenit împreună, la un meci de la Galați, după ce Nicolae Rainea i l-a pus pe Washington în buzunar.
A fost prima mea întâlnire cu corupția din media și prima mea decepție. Magul Mondialelor se coborâse în năravul vechilor corifei ai relatărilor pe bază de atenții.
“Așa e la București,” mi-a spus zâmbind. Nu-mi imaginam că și zeii pot fi oameni cu nevoile lor.
Scrierile lui Tolontan le savuram zilnic, până într-o zi când s-a pus la dispoziție, precum cătanele.
Urcușul spre Golgota investigațiilor
În timpul campaniei de execuție a tandemului Belu și Bitang, arhitecții medaliilor olimpice ale gimnasticii feminine românești, deja știam viitorul lui Cătălin Tolontan, proiectat de astre.
Astfel, nu m-a mirat saltul “înainte-culcat,” de la jurnalismul de calitate, la investigația sulfuroasă.
Mai mereu l-am apărat, deși îi cunoșteam obediențele, încă de pe vremea când eram întrebat, de vreo cârtiță de ambasadă, “cum ți s-ar părea ca lupta anticorupție să fie orchestrată și într-un ziar de sport?”
A doborât miniștri, i-a făcut harcea-parcea pe vechii săi susținători, s-a dezis de cei ce i-au umflat conturile, mai dihai decât Băsescu velele corăbiilor sale spre nicăieri, iar acum să fie învins, pe terenul justiției, chiar de o victimă a sa?
Păi, ce să fie?
Proba de caracter, nu e aceeași cu proba juridică. De la Bitang și Belu, via Monica Iacob Ritzi, până la extragerea lui Condrea din afacerea Hexipharma, echipa de investigație a lui Tolo a mers mai mereu cu probe servite.
Nu vă imaginați că plutonul de execuție media s-a atins de vreun expat. Nu era în interesul regimentului să tulbure mușuroiul multinaționalelor.
Anchetele marca Tolo au avut un singur scop: să dea muniție luptei anticorupției, doar împotriva celor care n-au vrut să se predea regimentului de gardă al hegemonului.
Îi va fi astăzi Băluță, pokemonul care să-l scoată din joc? Sau propriile umbre îi vor plăti nota defăimării sistemului medical românesc, în căutarea Oscarului pierdut, prin filmul Colectiv?
Justițiarul, ajuns justițiabil
Unii cred că justițiarului devenit justițiabil i se arată cartonașul galben. „Ori te întorci la numărat cornerele, ori te dăm la câini”, ar spune ordonatorul de misiuni speciale.
Poate că marele jurnalist de investigații, servit de Marele și Puternicul Nevăzut, va învăța din experiența meciului cu Băluță că presa nu e pluton de execuție.
Ultima victimă a justițiarului ajuns justițiabil poate că nu se gândește la moartea păcătosului ci la îndepărtarea lui de probele otrăvite ale sistemului.
Acuza de șantaj și de constituire de grup infracțional organizat, adusă zeului, lasă muritorii din media cu gura căscată, precum poeții actuali, căzuți în admirația boscheților ce aveau să fie odată minunata Arcadie, de la poalele Olimpului.
Și tu, Brutus?
Vocile lumii
Clotilde Armand
Primarul sectorului 1
