Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ditrău, Harghita. Din România Trecutului

Florin Budescu Actualizat: 04.02.2020 - 20:54
Florin Budescu

Ditrău (în maghiară Ditró, în germană Dittersdorf, în dialect săsesc Dittrichderf) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Harghita, România. Comuna e în nord-estul județului, în Depresiunea Giurgeu, pe râul Ditrău.

Share

Denumirea oficială a comunei este Ditrău, în maghiară Gyergyóditró. Localitatea e formată din trei sate: Jolotca (în maghiară Orotva) cu 366 de case, străbătut de DJ 128, la 8,5 km de comună şi 6 km de intersecţia DN 12 cu DJ 128; Ţengheler (în maghiară Cengelllér), pe DJ 127, la 12 km de comună, astăzi nelocuit.  De ce? Probabil că toţi locuitorii au plecat la muncă, în Vest; Ditrău, vatra comunei.

Am încercat să aflu cum se explică istoric reacţia unei părţi a locuitorilor acesteia la aflarea veştii că printre ei se află şi muncesc cinstit doi singalezi (adică doi originari din Sri Lanka).

Nu ar fi tendinţe tradiţionale izolaţioniste. Pe parcursul istoriei, locuitorii Ditrăului au participat, conform g10.ro, la războaiele contra Imperiului Otoman şi Imperiului Habsburgic, au fost înrolaţi în regimentele grănicereşti, cum s-a întâmplat mereu cu secuii, au luat parte la războiul de eliberare condus de Ferenc Rákóczy al II-lea, la Revoluţia din 1848 şi la toate mişcările sociale ce au cuprins Transilvania.

De la sfârşitul secolului al XVII-lea, comuna a devenit centrul economic şi spiritual al microregiunii, datorită deţinerii unor domenii silvice întinse, dezvoltării activităţilor meşteşugăreşti, dezvoltare al cărei catalizator a fost comunitatea armenească, stabilită aici după 1680, şi importanţei drumului comercial ce lega Transilvania de Moldova, prin pasul Tulgheş.

Sunt foarte curios ce spuneau strămoşii actualilor locuitori ai Ditrăului, care strâmbă din nas la pâinea frământată de singalezi, când cumpărau bunuri făcute de mâinile armenilor, care şi ei sunt ceva mai creoli la ten (ceea ce oricum mi se pare total lipsit de importanţă).

Pentru ca onoratul cititor să înţeleagă clar care e poziţia mea în această chestiune: m-am născut şi am crescut în Focşani, oraş negustoresc de graniţă dintre Moldova şi Muntenia istorice, plin de greci, evrei şi armeni.

Fostul coleg de clasă şi de echipă de volei al tatălui meu se numea Zsigmond Lupu şi era evreu. Cel mai bun vânzător de stofe din urbea focşăneană se numea Agop şi era armean. Magazinul lui era la Piaţa Unirii, focşănenii ştiu bine ce spun.

Mamoşul cel mai bun al oraşului era doctorul Schulmann. Profesoara mea de engleză se numea Hermiona Papazian, slăvit fie-i numele-n veci. Prima mea învăţătoare se numea Tercler. Ce credeţi că era?

În casă la noi, intra un domn rafinat, pe numele său Ghiţă, negru la faţă ca fundul ceaunului. La meci, în faţa mea şi a lui tata stătea un Banner, cu care tata discuta despre ce mai face Mogîrdici, un coreligionar de-al lui - partea cu coreligionarul am conştientizat-o după 1990 - stabilit în Bronx, New York.

Niciodată în casă la noi, ori în oraş, oriunde, oricând, nimeni nu i-a spus cuiva „băi ţigane”, ori „băi armene” sau „băi ungure”. Mi se pare abject. Acestea sunt dintre lucrurile negative care au venit peste noi după decembrie 1989. Pentru că există şi lucruri negative.

Personal, consider că aceste lucruri sunt prostii. Când nu merge bine treaba într-o comunitate, căutăm vinovaţi. Păi, cine să fie? Cei care, în diferite feluri, sunt altfel decât noi. Nu există cauze sistemice, nu căutăm explicaţi sociologice, care de regulă ne obligă să ne folosim intelectul, în schimb, pentru cei mai slabi la capitolul ăsta, este mult mai simplu să caute cauze simple: ceilalţi, care par altfel decât noi.

Ţapi ispăşitori. Aşa apar xenofobia şi rasismul. În al doilea război, magazinele evreilor erau marcate cu stea galbenă şi germanii nu cumpărau de acolo. Oribil! Iar evreii umblau cu steaua aceea galbenă în piept.

Ceea ce se petrece în Ditrău e de asemenea oribil şi se numeşte rasism. „Au venit ăştia din Sri Lanka şi fac pâine, nu mâncăm pâine făcută de mâinile lor!” este o aserţiune care mă umple de ruşine că o asemenea treabă se petrece în ţara mea, România.

Când treaba s-a amplificat, „izolaţioniştii” (sau cum să le spun, că n-am cuvinte destule să mă exprim) au încercat să găsească post factum o explicaţie raţională la prostia comisă. Ia să vezi ce a ieşit din asta!

„Dacă azi au venit doi, mâine vor veni încă cinci, cum ştim, iar peste câţiva ani jumătate dintre locuitorii din Ditrău vor fi străini!” - este parafraza mea la explicaţia pe care au scornit-o ei la comportamentul lor samavolnic, de cimpanzei din Germania Nazistă.

Evident, această trăsnaie (în fond, ce dacă Ditrău peste cinci ani va fi un orăşel elegant, cosmopolit, cu 20.000 de locuitori şi o economie a serviciilor remarcabilă?) este alimentată în comunitatea maghiară locală de Doctrina Viktor Orban izolaţionistă. Ştiut acest lucru, nici nu mai glosez pe subiect.

Da, dar ceea ce nu spun locuitorii frumoasei comune harghitene e cum s-a ajuns că firma aceea a angajat doi singalezi: nici un locuitor din Ditrău (şi nu-i dau banii afară) nu a dorit să se angajeze la brutărie.

Şi săraci, şi fuduli, şi segregaţionişti. Şi au un sat pustiu, Ţengheler/Cengelllér. Este un simptom localizat la fenomenul naţional al crizei forţei de muncă din întreaga ţară.

Anul trecut, liderul PIAROM, Cristian Pârvan, mi-a declarat că estimează nevoia de forţă de muncă din România la peste 650.000 de lucrători, dar că această cifră este relativă. Acum se vorbeşte despre un milion de lucrători.

Primul lucru care-mi trece prin cap este ca excedentul evident din sectorul de stat, prin informatizare, să treacă în mediul privat, prin reconversie profesională.

Aceasta dacă vreunul dintre cei trecuţi prin reconversie acceptă să se ducă la Cuca Ditrăului, în nordul Harghitei, spre Topliţa, unde iarna e cel mai frig din România.

Dar să spunem că se duce. Aşa. Şi ce te faci dacă românul acela get-beget are pielea mai măslinie (am avut un coleg de armată astfel, era din Obor, Bucureşti şi se numea Constantinescu) şi, fiind de religie romano-catolică, merge duminică dimineaţă la slujbă, la Biserica Sfânta Ecaterina, în stil baroc, iar localinicii exclusivişti se uită la el strâmb şi-l izgonesc cu spor, în numele sfântului „dacă ăsta vine azi aici, în câţiva ani jumătate dintre noi vor fi ca el”, adică altfel decât „noi”?

Nu aş vrea să fiu înţeles greşit. Uite, acestea sunt lucruri despre care, de-a lungul timpului, am mai scris. Cititorul este sfătuit să iasă pe stradă şi să se uite în jurul său, la fizionomiile oamenilor.

Am avut un alt coleg, de şcoală însă, nume de familie Ionescu, care avea faţă de siamez (adică de cetăţean din Siam – denumirea istorică a Thailandei).

Invit pe oricine care doreşte să studieze puţin istoria României din altă perspectivă: aici s-au aşezat unii peste alţii, de-a lungul timpului, toate neamurile pământului: peste daci, o ramură a tracilor, apoi au venit latinii - care numai latini nu erau, ci coloni trimişi de Roma din tot bazinul Mediteranei, apoi au trecut peste noi toate neamurile migratoare posibile şi imposibile.

Aşadar, astfel se explică faptul că morfofiziologia românilor este atât de diferită. Mai mult, istoricul Gheorghe Muşu („Zei, eroi, personaje”, „Din mitologia tracilor”) a fost interzis de comunişti, pentru că descoperise o populaţie, în nord-vestul preindic, într-o ţară numită Daksha, care efectiv a tot vânturat pământul câteva secole, până când s-a stabilit aici, la noi, în Carpaţi, care era pentru ei pământul promis de zeii lor. Muşu a descoperit că mare parte din resturile de lexic dac se suprapuneau efectiv peste cele de lexic daksha.

Cu alte cuvinte, Muşu susţinea că nici dacii nu au fost de la începuturile lumii aici, ci şi ei s-au aşezat aici peste alţii, care erau deja aici, că doară nu-şi imaginează cineva c-au venitără pe un teritoriu imens şi complet nepopulat, cum afirmă Teoria Roessleriană, păstorită de nostalgicii Ungariei Mari, despre ce s-a întâmplat pe la anul 1.000, când a apărut pe-aici Attila.

Acestea fiind zise, cei dintre noi care avem astfel de tendinţe xenofob-rasiste mai bine terminăm cu prostiile. Ştiţi ceva? Când va trece Autostrada Unirii prin zona cu pricina, şi va trece exact prin Pasul Tulgheş, pe la nord-vest de Lacul Bicaz, şi va face bum tehnologia de-al patrulea val în Ditrău, România Trecutului va ceda definitiv terenul în faţa României Viitorului.