Statisticile românești și europene arată că, în ultimul deceniu, România – acel oficial „ansamblu statistic România“ care nu ține cont de existența practic separată a două economii pe teritoriul actual al țării, respectiv cea străină și cea românească – s-a înscris, fără oscilații și nuanțări, în rândurile țărilor unde se manifestă fenomenul creșterii economice fără creșteri măcar în pas sau cu creșteri mult mai slabe ale investițiilor, fenomen ce poate fi denumit „creștere economică fără investiții“, pentru că, cel puțin în parte, creșterea economică înregistrată este obținută fără investiții noi (vezi „România liberă“, 3 iulie 2019). Creșterea economică puternică din anii din urmă și cu care toată lumea din România s-a lăudat prin străinătățuri a fost realizată în condițiile unor investiții slabe, cu un ritm de creștere mult sub cel al creșterii economice, iar în anul 2018 contribuția investițiilor la creșterea economică a fost chiar negativă (minus 0,7% în echivalent PIB), cu alte cuvinte creșterea economică a fost obținută în ciuda scăderii relative a investițiilor! Toată lumea în România cere investiții, dar nimeni nu le face! Statul a tot redus efortul investițional, dar mai de remarcat este că sectorul privat, care se plânge nevoie mare de faptul că statul nu face investiții, procedează absolut identic și nu se îmbulzește la investiții. Și lucrurile sunt clare: nimeni nu se înghesuie spre investiții pentru că, dacă se obține creștere economică și fără investiții, de ce să faci investiții?! Mai bine consumi ceea ce se realizează în plus prin creșterea economică! Evident, dacă nu s-ar obține creștere economică, s-ar face investiții, dar, judecând din punctul de vedere al investitorului, dacă tot se obțin profituri și fără investiții, de ce să mai facă investiții?!
Înregistrarea fenomenului „creștere economică fără investiții“ în România ridică mari semne de întrebare, pur și simplu pentru faptul că, în lume, acest fenomen s-a dovedit a decurge din impactul noilor tehnologii de vârf, îndeosebi din electronizare, informatizare și digitalizare, și nu întâmplător este consemnat în țările avansate pe această linie. Or, în România inserția de tehnologii noi pe ansamblul economic este slabă, digitalizarea este la început, iar în ce privește cheltuielile de promovare a inovării, și în general de cercetare/dezvoltare, România se află chiar pe ultimul loc în Europa. Deci explicația trebuie să vină din altă parte. Și nu poate fi vorba de altceva decât de impactul transformării României într-o colonie a capitalului vestic, impact care se traduce într-o întoarcere cu fundul în sus a rânduielilor normale dintr-o economie în conformitate cu stadiul de dezvoltare în care se află. Că vrem sau nu vrem, că ne place Europa sau nu, România a pierdut, ca țară, economia națională, decizia națională, identitatea națională. Aceasta privind din punct de vedere românesc, într-o interpretare politică și istorică ce este sau nu este agreată și recunoscută! Dar, dincolo de această interpretare, să-i zicem politică și istorică, există un impact economic în sine, să-i zicem strict tehnic, spre a-l separa și feri de interpretările politice! Și în cazul căruia nu se poate pune problema că este agreat sau nu, ori recunoscut oficial sau nu, pentru că există „fizic“, în carne și oase cum s-ar spune! Impactul principal constă în faptul că pe teritoriul României s-au format două economii distincte, cu constituențe distincte, cu dinamici distincte; cele două nu doar că nu seamănă deloc una cu alta, dar nici nu au legături una cu alta. De o parte –economia aparținând capitalului străin, dominantă pentru că deține activele și pârghiile strategice, și care face parte din ansamblul extern din care provine. Pe de altă parte – economia aparținând capitalului românesc, economie subalternă, care pune pingele, și care se luptă în van, căci nu are decât cel mult șansa de a-și încetini pe cât posibil darea înapoi. Agregarea statistică a celor două economii în ansamblul numit oficial România ascunde dramaticul impact colonial. Dar, încet-încet, chiar statisticile însele îl relevă. Pentru că, urmărind în timp, economia străină tot crește în ansamblul statistic, iar economia românească tot scade! Fără înzestrare tehnologică, fără posibilități de finanțare (nu insistăm acum pe rolul nefast pe care îl au băncile străine din România în această privință), fără susținerea statului român (de la care nici nu pot exista cine știe ce pretenții, căci el de fapt nu mai există, fiind cu deliberare desființat), economia românească este cu mulți pași în urmă, fiind de fapt, „economic“ vorbind, în faza în care nu poate crește dacă nu face investiții. Investiții pe care nu le poate însă face la cât ar trebui, pentru că nu are resurse!
Economia străină merge, cu toate pânzele sus, înainte. Deține puterea, decizia, controlul strategic, principalele resurse, pozițiile de monopol pe piață în sectoarele de forță, practic totul. N-o împiedică nimic. Concurenți nu are. Oricum, în calitate de concurenți, competitorii români nu contează! Economia străină este cea care înregistrează creșterea economică din România. Mai pe scurt, n-are de ce să facă investiții! Poate înregistra creștere economică și fără investiții. Mai precis, poate realiza profit și fără să destineze o parte cu greutate din profit investițiilor. Creșterea economică este, statistic vorbind, creșterea PIB – adică, în esență, a valorii adăugate brute. Iar aceasta înseamnă salarii (ceea ce ia munca) și profituri (ceea ce ia capitalul). Dacă salariile sunt mici – și pentru aceasta vine capitalul străin în România! – profiturile mari se pot obține tocmai pe seama salariilor mici. Nu este nevoie de cine știe ce investiții. Cu alte cuvinte, se poate realiza creștere economică fără investiții, căci profiturile vin din folosirea forței de muncă ieftine (respectiv costuri mici pentru compensarea salariilor mici). Acest fenomen se petrece la scară mereu și mereu mai mare în România. Când, la aceeași activitate, costurile cu salariile sunt de 4-5 ori mai mici în România decât acolo de unde vii tu, companie vestică, nu trebuie să mai faci investiții în România. Îți iei hala în spate sau o închiriezi chiar la fața locului și te muți să-ți faci treaba în România. Investițiile se fac doar acolo unde înlocuiesc forță de muncă scumpă și nu una ieftină, adică tot pe la tine pe acasă prin Vest și nu în periferia colonială România!
Practic, la „antipozi“, economia românească din România se află pe un alt palier: are nevoie să facă investiții pentru a crește. N-are însă resurse pentru investiții. Așa că, de fapt, dă înapoi în reprezentarea sa în cadrul „ansamblului statistic România“, cu toate că face efortul principal de investiții pe acest ansamblu. Economia străină care face investiții mereu mai mici înaintează și ocupă în PIB-ul ansamblului poziții mereu în creștere, ceea ce lasă impresia că „România“ înregistrează fenomenul „creștere fără investiții“.
Vreți câteva cifre?! Investițiile străine în România sunt estimate la vreo 75-76 miliarde euro, stoc ce reprezintă circa o treime din PIB-ul României. Cu acest stoc de investiții la lucru, capitalul străin obține deja peste jumătate din PIB-ul anual al „ansamblului statistic România“. Și lucrurile înaintează: investițiile străine noi devin mereu mai derizorii, creșterea economică obținută de capitalul străin este alertă și ponderea acestuia în contribuția la PIB-ul de ansamblu urcă în mod constant. De ce să mai facă investiții capitalul străin în România? Investițiile străine în România au reprezentat, în perioada 2000-2017, doar vreo 12-14% din eforul investițional total din țară. Cu acest mizilic, capitalul străin a trecut, ca putere în economie, de la aproape nimic la peste jumătate din total. De ce să facă investiții?! Matricea colonială exclude investițiile din potențarea profiturilor.
