Imediat după capturarea lui Gaddafi, ascuns în tubul de beton pe care l-am văzut cu toţii la televizor, unul dintre cei care spuneau că l-au prins (bătaia e mare: recompensa e de vreo patru milioane de euro) a arătat lumii întregi un „pistol placat cu aur”.
La televizor cel puţin, pistolul acela arăta auriu. O demonstraţie a neruşinării dictatorului care i-a ţinut sub talpa lui 42 de ani, aproape cât toată dictatura comunistă la noi, care mi-a reamintit (şi cui nu?) celebrele clanţe şi robinete de aur de la reşedinţa lui Ceauşescu din Primăverii. Se pare că, până una-alta, aurul rămâne totuşi moneda forte, în ciuda faptului că băncile au despărţit de mult banul de hârtie de acoperirea sa în aur, după Ludwig von Mises, momentul din care lucrurile au luat o turnură incontrolabilă, ducând în cele din urmă la această criză din care nimeni nu ştie când şi mai ales cum vom ieşi. Sau/şi dacă vom ieşi vreodată.
Aurul i-a fascinat (sau obsedat?) şi pe cei care intraseră, atunci, în primele zile de după executarea Ceauşeştilor, în fosta lor rezidenţă. Aurul i-a luat faţa şi revoltatului din Libia, care ne-a arătat pistolul galben al lui Gaddafi. Cu ajutorul lui se putea demonstra – credea găsitorul – mult mai mult decât cu reamintirea sutelor de mii de crime comise la ordinul lui Gaddafi şi dincoace, în ţara amicului său – ţineţi poate minte vizitele, toate „istorice”, pe care şi le făceau cei doi acum câteva decenii -, crimele surde, ca să zic aşa, necontabilizabile, rezultate din indicaţiile sale aberante şi din ambiţiile unei naturi bolnave. Arăţi mulţimii niţel aur pe care dictatorul l-ar fi dosit de poporul său şi gata, mulţimea este convinsă că acesta trebuia ucis, condamnat sau nu, ca-n cazul celui din Libia.
Văzându-l acolo, în mâinile duşmanilor săi, şi apoi pe jos, însângerat şi nemaimişcând, mai că-ţi venea să-ţi fie milă de „bietul” Gaddafi. Şi asta pentru că nu vedeai, o dată cu această imagine, şi cadavrele sutelor de mii de libieni sau străini care avuseseră nenorocul să treacă pe-acolo şi nu-i plăcuseră dictatorului sau agenţilor săi, fiind executaţi. Sau ale victimelor din avionul prăbuşit la Lockerbie, fraţi prin destin ai pasagerilor, tot nevinovaţi, din avionul de linie sud-coreean, ucişi de brava artilerie roşie sovietică. Fireşte, aceştia din urmă contabilizabili (că atât se mai poate face) altcuiva, care însă n-a plătit şi nu va plăti, că nu e nici din România, nici din Libia.
Avem o defecţiune din construcţie: nu putem considera simultan cele ce s-au întâmplat cu cele ce se întâmplă, sau nu avem în faţa ochilor, deodată, mai multe imagini, care se completează, se susţin una pe alta. Prezentul ucide, imaginea din prezent o ucide pe cea din trecut şi aşa se face că mai putem simţi, fie şi numai pentru o clipă, milă faţă de un Ceauşescu, biet bătrân dezorientat, scos din tab ca un fitecine (şi nu era? vedeţi că se prinsese îndelunga propagandă?) şi pregătit pentru exterminare, sau chiar Gaddafi, ăsta scos din tub şi tăbăcit bine (rău?) înainte de a i se trage un glonţ în cap sau în gât, ori unde i s-o fi tras. Furia maselor nu are timp să aştepte o judecată dreaptă. Masele preferă să-şi facă dreptate singure, să se „răcorească”. Numai că această răcoare ţine cam cât cea dintr-un pahar de bere într-o zi de vară toridă. Viitorul rămâne în continuare nesigur, neprecizat, poate puţin mai comod totuşi, în ideea că ucigaşul principal, cel înrăit şi turbat, a pierit, iar eventualii lui urmaşi la guvernarea unei ţări de altfel greu de guvernat vor avea grijă să evite traseul său criminal. Cum şi la noi, oricât de rău a fost şi după Ceauşescu, n-a mai fost acelaşi lucru.
Nicolae Prelipceanu este publicist
