Ajunul Craciunului bucurestean, caracterizat printr-o vreme blanda, m-a determinat, recent, la o plimbare lunga prin centrul si zonele mai salubre ale capitalei Romaniei, insotit fiind de o cunostinta din Bulgaria, Stefan.
Amandoi observam entuziasmul oamenilor cu ocazia pregatirilor de Craciun – un eveniment de mai mica amploare la bulgari, precum marturisea cunostinta mea. In plus, romanii se aratau mult mai deschisi in ceea ce priveste exprimarea credintei decat vecinii lor sudici, remarca omul, ramas perplex la vederea soferului nostru de taxi care, cu telefonul mobil in mana stanga, o luase si pe cea dreapta de pe volan pentru a se inchina in timp ce masina trecea pe langa o biserica. Deoarece soferul isi continuase nestingherit convorbirea telefonica, bulgarul a conchis ca o astfel de exprimare ritualica denota, cel putin in acest caz, mai degraba o superstitie decat un profund sentiment religios, dorindu-se un fel de polita de asigurare in vederea garantarii protectiei Domnului intr-o viata plina de incertitudini. In opinia lui Stefan, poporul roman ramane, in esenta, unul pasiv. Dupa cinci ani petrecuti aici, ajunsese la concluzia ca romanii isi canalizeaza energiile preponderent in preocupari efemere, in special in verbozitati interminabile. Apartinand unei rase mai taciturne, usurinta romanilor de abordare a unor chestiuni eminamente personale fata de terti ramanea o trasatura cu care bulgarul considera ca nu se va putea obisnui nicicand. Il amuza multitudinea posturilor tv aparute ca urmare a maniei de autoexprimare si autoinscenare. Astfel, spunea Stefan, se simtea cumva alaturi de o natiune de telespectatori dotata cu harul demararii, nu insa si al finalizarii celor propuse. Opiniilor lui Stefan despre lumea romaneasca le adusesem, pana atunci, o serie de contraargumente, dar dupa taraboiul creat de Corneliu Vadim Tudor in Parlament pe 18 decembrie – prin asedierea unor personalitati civice si insultarea sefului de stat – ecourile acestora mi-au revenit in minte. Cel mai descurajant aspect ramanea, pentru mine, nu energia manica a lui Vadim, ci pasivitatea colegilor neextremisti ai acestuia. Sa fi fost vorba doar de un inadecvat sentiment al curtoaziei ce-i retinuse pe parlamentari de la tentativa temperarii excesiv de agresivei peremiste Daniela Buruiana, al carei taior de un galben strident amintea de un sufleu imens, gata sa explodeze in cuptorul senatorial? Cert ramane faptul ca Vadim, maestrul de ceremonii al incidentelor pregatite cu o minutiozitate chirurgicala, a putut actiona nestingherit aidoma unui saman voodoo pentru ca incantatiile sale sa paralizeze membrii unui cabinet intreg, transformati subit in copii prostanaci si inspaimantati. Iar parlamentarii au excelat inca o data, intr-o zi ce se dorea incarcata de valoare simbolica, in rolul lor preferat – de spectatori pasivi si profund dezinteresati de ideea proteguirii demnitatii institutiei lor. Am plecat in timp ce dansul macabru inscenat de Vadim se dezlantuia complet. In fata cladirii Parlamentului, sute de masini isi asteptau pasagerii demnitari spre a-i transporta la casele lor, unde, asezati confortabil in fata micilor ecrane, aveau sa poata savura, senini, reluarea tuturor detaliilor legate de evenimentele petrecute chiar sub nasurile lor. Indreptandu-ma spre freamatul Pietei Unirii, imaginea tesitei si puternic iluminatei citadele de pe deal, populata de sute de suflete paralizate, parea, in ochii mei, metafora perfecta a unui stat profund superficial si static, ai carui ministri si functionari se dovedeau obsedati de urmarea, ca la carte, a noianului de reguli, nu insa si de luarea deciziilor adecvate. Se prea poate ca milioane de oameni sa aiba de platit pentru aceasta obsesie fata de regulamente, necum insa si fata de prezentarea unui act responsabil de guvernare. Este cu adevarat deconcertant ca, in momentul in care se trezesc confruntati cu o trupa de huligani, reactia demnitarilor se rezuma strict la grija avuta fata de pretioasele regulamente.
Comparativ, Bulgaria zilelor noastre prezinta, ce-i drept, o imagine mai amenintatoare, indusa de recrudescenta crimelor. Dar nu-mi pot inchipui ca bulgarii ar fi permis scrierea unei astfel de pagini negre in Parlamentul sofiot. Poate ca valul de crime inregistrat in tara vecina face parte dintr-o lupta acerba dusa de criminali spre anihilarea vointei bulgarilor de rupere definitiva cu atitudini si moduri de gandire neocomuniste – vointa eventual mai mare decat cea a romanilor -, sau poate ca ne este dat, de fapt, sa fim martorii unor cai diferite de abordare a integrarii europene – una veridica si una sintetica.
Corespunzator momentului, voi incheia insa ultimul meu articol din vechiul an cu reflectiile unui amic roman care, prin profesia exercitata, a contribuit la dezvoltarea societatii intr-un ritm mult mai alert decat cel caracteristic statului in esenta compromis: “Din pacate, lipsa de educatie a populatiei devine din ce in ce mai evidenta. In fond, romanii dovedesc de nenumarate ori ca sunt realmente destepti, dar carentele existente cu privire la gradul de civilizatie si educatie ii constrang la fel de des la o gandire retrograda, chiar primitiva – aspect ce-si pune amprenta pe intregul lor comportament. Un astfel de neajuns nu poate fi inlaturat prea curand, necesitand interventia energica in vederea reinventarii intregului sistem educational din Romania – a schimbarii sale din temelii, a preocuparii survenite din momentul nasterii unui copil. Daca nu se va proceda ca atare, romanii vor continua, din nefericire, sa cada prada populistilor.”
