PDL ne-a oferit în ultimele săptămâni un spectacol politic grotesc care a relevat, vrând-nevrând, drama în care se zbate acest partid. Tensiunile interne par în prezent formidabile – aşa cum se întâmplă ori de câte ori un partid renunţă la o formulă mai autoritară de leadership în favoarea experimentării cu variante mai democratice. Dintre toate formaţiunile politice româneşti, PDL a dus acest experiment cel mai departe – din nefericire însă, cu rezultate dezastruoase.
Suflul democratic s-a demonstrat mai longeviv în PDL nu neapărat datorită convingerilor membrilor săi, ci preponderent graţie lui Traian Băsescu, care a ţinut morţiş ca influenţii baroni locali să primească niscaiva concurenţă din partea unor reprezentanţi ai societăţii civile mai apropiaţi electoratului urban şi bine educat. Precara balanţă de putere din interiorul formaţiunii a rezistat, iniţial, furtunii iscate de măsurile de austeritate, dar care a condus apoi la prăbuşirea popularităţii Guvernului Boc şi a PDL. De-acum însă, faţada partidului a început să se fisureze sub ochii publicului, nefiind surprinzător că primele semne de deteriorare au apărut chiar pe frontispiciu, mai exact în filiala Bucureşti. Aici clivajul dintre susţinătorii maşinăriei de partid orientate eminamente către soluţii pe termen scurt şi membri gen Cristian Preda, agasant de insistenţi în privinţa primenirii formaţiunii pentru ca aceasta să poată redeveni atractivă în ochii electoratului, a fost din start cel mai adânc.
De-a lungul anilor, Preda a sfidat partidul constant cu postura sa de Casandră şi profeţiile aferente, adesea usturătoare. Nu a reuşit să evite un aer de uşoară aroganţă, aducând uneori a magistru care se adresează învăţăcelului din înaltele sfere ale superiorităţii sale intelectuale şi morale – această atitudine fiindu-i, de fapt, trecută cu vederea pentru un răstimp surprinzător de lung.
Acum însă a căzut complet în dizgraţia Elenei Udrea, mentora şi susţinătoarea burlescului candidat Silviu Prigoană. Lidera filialei PDL Bucureşti s-a declarat dezamăgită de comportamentul „inacceptabil” al europarlamentarului şi împotriva menţinerii acestuia în partid. Uitând că este şi rămâne unul dintre cei mai contestaţi politicieni ai ţării, doamna Udrea a preferat să nu liniştească apele tulburi din Modrogan, astfel că până la urmă dramoleta s-a încheiat cu un vot zdrobitor în favoarea excluderii lui Preda – vot dictat, indubitabil, în mare parte de temerile membrilor BPN cu privire la propriile cariere sub actuala conducere.
Preda a fost unul dintre puţinii pedelişti care s-au opus alianţei electorale cu UNPR. Ulterior, a anunţat pe blogul său că nu poate susţine discutabila candidatură a lui Silviu Prigoană la Bucureşti, concluzionând că aparent PDL nu poate învăţa din greşeli, ci doar din înfrângeri. Dar doamna Udrea, a cărei lipsă de popularitate a împiedicat-o – potrivit declaraţiilor sale – să candideze personal, şi-a menţinut strategia bazată, pe lângă arhimenţionatele sondaje interne, preponderent pe curtarea unor personaje pestriţe ca Gigi Becali şi Cristian Popescu „Piedone”. Fostul şef de campanie al PDL Bucureşti a fost primit cu braţele deschise după ce a defectat din cuibuşorul voiculescian, clarviziunea strategică a doamnei Udrea demonstrându-se până la urmă o bombă care i-a explodat drept în faţă. În calitate de lider al PDL Bucureşti, Elena Udrea a înregistrat un eşec de proporţii, aspect ce ar trebui să-şi pună relativ curând amprenta asupra viitorului ei politic.
După astfel de bâlbe, PDL are puţine şanse să rămână în centrul atenţiei publice până la alegerile parlamentare. Mihai Răzvan Ungureanu şi-a proclamat între timp atât independenţa, cât şi dorinţa de a se implica activ într-o nouă construcţie politică. Apariţiile sale televizate de până acum relevă că actualul premier este, cel puţin deocamdată, mult mai capabil să ţină piept opoziţiei şi conducerii sale bicefale decât Emil Boc.
Orice mănuşă provocatoare trebuie însă aruncată până la parlamentare. O bună parte a clasei mijlocii rămâne extrem de circumspectă la adresa unei potenţiale guvernări USL, ai cărei lideri continuă să confunde autoritarismul cu o virtute. O nouă construcţie politică care, pe de o parte, avansează reforme concrete şi un set de strategii viabile pe termen mediu, iar pe de alta reuşeşte să atragă electoratul prin absenţa elementelor celor mai retrograde din PDL ar avea în mod cert şanse considerabil crescute în faţa asaltului USL cu ocazia parlamentarelor.
Pentru ca Ungureanu să plonjeze relativ curând în vârtejul tulburelor ape politice, va trebui să ia o serie de decizii care-i vor pune abilităţile la grea încercare. Să se orienteze către mişcări noi şi, ca atare, reduse numeric, dar pline de energie gen Noua Republică? Să mai mizeze pe politicieni gen Monica Macovei sau Cristian Preda? Vor avea aceştia capacitatea să sară peste propria umbră pentru a se transforma în team playeri sau vor continua să irite partea pedeliştilor rămaşi neatinşi de convulsiile de până acum din partid?
Prăbuşirea vertiginoasă a unui partid de guvernământ nu este o particularitate a scenei politice de la Bucureşti. Fenomenul poate fi observat, zilele acestea, şi în Germania – vezi liberalii -, Irlanda, Islanda şi alte state europene. De soarta liberal-democraţilor români pot avea parte, în 2013, conservatorii lui Mariano Rajoy, dat fiind că Spania geme, astăzi, sub povara crizei datoriilor, a şomajului şi a inevitabilelor măsuri de austeritate. Spre deosebire de majoritatea statelor partenere din UE însă, România nu îşi poate permite luxul eşecului puţinelor sale partide cu o voinţă reformatoare. Rămâne de văzut dacă ţara mai dispune de suficientă energie pentru a încuraja lansarea unui succesor onorabil în vremuri atât de dezolante şi incerte.
Tom Gallagher
