10.8 C
București
sâmbătă, 27 aprilie 2024
AcasăSpecialAr accepta românii partidul lui Patriciu?

Ar accepta românii partidul lui Patriciu?

Cu ocazia parlamentarelor din 2008, doar 39,6% din români s-au deplasat la urne – semn clar al nemulţumirii alegătorilor faţă de opţiunile avute la dispoziţie. Mai nou, până şi Dinu Patriciu pare convins de necesitatea înfiinţării unei noi formaţiuni politice. Dacă actuala colecţie, complet deziluzionantă, de partide se va trezi confruntată cu adversari noi şi neuzaţi, există, cel puţin teoretic, şansa ca rivalii să se mobilizeze, toţi, în vederea unei reprezentări ceva mai bune a electoratului. În prezent, România duce o lipsă acută de politicieni ambiţioşi nu doar în privinţa propriei căpătuiri, ci şi a intereselor oamenilor din circumscripţiile sau localităţile pe care le reprezintă.

Rămâne de văzut dacă o astfel de reînnoire coincide cu viziunea lui Dinu Patriciu. Trecutul său lasă loc la destule rezerve. S-a identificat cel mai mult cu PNL atunci când partidul avea tendinţe clare de oligarhizare, iar PSD a fost cel mai apropiat sufletului său pe vremea lui Năstase – când s-a şi aflat printre susţinătorii financiari ai socialiştilor. Indici, cum că ar intenţiona să calce pe urmele miliardarului-filantrop George Soros nu există deocamdată, astfel că pare oarecum improbabil ca Patriciu să fie subit dispus să renunţe la o parte din averea sa doar de dragul promovării unui sistem politic mai pluralist şi participativ, în care forţele civice să aibă realmente ceva de spus.

Intervenţiile sale cele mai recente sugerează un personaj animat de convingeri militant capitaliste, pe care le doreşte transpuse şi în politică – miliardarul român criticând Guvernul Boc pentru a fi disponibilizat doar 140.000 în loc de 600.000 de funcţionari. Este cel puţin neobişnuit ca un potenţial arhitect al unei noi formaţiuni politice să alieneze practic din start un important segment electoral. Poate că Patriciu consideră că noul partid va deveni oricum imbatabil graţie resurselor sale media şi financiare. Sau, cine ştie – poate crede că alegătorii, deja debusolaţi, nu vor mai sta să chibzuiască nici la platforma politică enunţată şi nici la modul în care aceasta le-ar afecta viaţa.

Deloc întâmplător, miliardrul ale profitat enorm de pe urma restructurărilor de până acum a sectorului de stat. Este, probabil, sincer convins că drumul spre succes politic nu poate fi abordat decât în baza unui partid propriu, croit după tiparul succesului său personal – o mişcare politică cu şi pentru patrici provinciali, care vor spera cu toţii într-o înavuţire şi mai rapidă în baza diluării drastice a aparatului birocratic.

Viziunea lui Patriciu pentru România aduce a plan de management bine pus la punct şi nu este complet lipsită de merite, având în vedere starea deplorabilă a aparatului de stat. Dar nici măcar SUA, în calitate de mult lăudat tărâm al capitalismului democratic, nu au îndrăznit să experimenteze cu o astfel de reţetă. Iar într-o Românie încă tributară capitalismului sălbatic, orice lider cu tentative concrete de retragere a statului din economie şi substituţia acestuia cu entităţi economice preponderent private va avea – indiferent de gradul de apatie a populaţiei – parte de o opoziţie masivă din clipa în care oamenii ajung să înţeleagă consecinţele sociale inerente. Ca atare, un partid cu o asemenea platformă nu poate avea succes decât în măsura în care România ar decide introducerea votului multiplu pentru toţi bogătaşii ţării.

Lăudabilă rămâne poziţia lui Patriciu faţă de debila Uniune Social-Liberală – care oricum n-ar supune nicicând statul pe care doreşte să-l controleze cu atâta disperare la vreo amplă cură de slăbire. Confienţa sa creşte, probabil, şi ori de câte ori vede bâlbele de la vârful PDL. Dar se vor demonstra, oare, carenţele acestor partide suficiente pentru ca electoratul lor să se îndrepte, impasibil la amara doctorie economică pusă în vedere, către formaţiunea sa?

Ar fi fost, probabil, mai bine bine pentru el şi preconizatul partid dacă îşi camufla planurile cu o retorică uşor naţionalistă, de genul celei utilizate de Ion Ţiriac. Dar Patriciu a preferat să deplângă influenţa deţinută de FMI în România, uitând să menţioneze că fără intervenţia acestuia România ar fi ajuns cu mare probabilitate în situaţia Greciei – anume, de faliment. FMI este, în fond, principala instituţie financiară internaţională dedicată atât regularizării capitalismului sălbatic, cât şi restructurării întregului sector bugetar, inclusiv prin debirocratizare şi vânzarea „faliţilor”. Dar cei din clasa „nouveau riche” – ajunşi posesorii unor averi fabuloase graţie vastei încrengături de legături politice, precum şi propriei lipse de scrupule – rareori găsesc cuvinte de laudă la adresa cerberului internaţional.

Dinu Patriciu pare a fi cel mai reflexiv dintre noii boieri. Suprinde însă prin naivitate, crezând că un partid nou s-ar putea impune în pofida alienării unui segment considerabil al electoratului – care nu va agrea nicicând planuri de debirocratizare drastică. Dacă miliardarul îşi va năşi cu adevărat partidul, ar fi bine sfătuit să atragă din start cât mai mulţi tineri profesionişti sătui de incomensurabila mahala politică – fără aceştia, formaţiunea sa nu are şanse de viitor. Din nefericire pentru Patriciu, românii par în prezent atraşi doar de forţe populiste, experte în manipularea frustrărilor segmentului de cetăţeni cu venituri mici. Chiar dacă are potenţa financiară pentru a cheltui infinit mai mult decât Dan Diaconescu în vederea lansării unei noi mişcări politice, nu m-ar mira defel ca tocmai comprehensiunea condiţiei electoratului autohton să îl determine, până la urmă, să renunţe la acest proiect.

Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă