Mi-am petrecut tineretea, adica anii '80 integral, intr-un bloc de langa Bigul din Berceni. La acest Big eram "arondati”, adica de acolo puteam sa ne luam "drepturile” alimentare atunci cand ele se "dadeau” (pe bani, evident). Vecinii, organizati intr-o retea de informare solidara, isi faceau mainile palnie si strigau din curte: "S-au bagat drepturile la ulei si zahar!”. Noi navaleam pe scari, cu buletinele in mana si ne inrolam la cozile enorme din spatele Bigului sau, cu noroc, inauntru. Cand se "dadea” carne, cel mai adesea tacamuri de pui sau ciolan cu mazare, ne aduceam si copiii de mana sau in brate, sa dovedim ca ei exista si sa ne "dea” doua pachete. Sensul termenului de drepturi nu avea nimic de-a face cu cel despre care vorbim azi. Oamenii au invatat decenii intregi ca la capatul unui "drept” care ti "se da” ai ceva in mana, ceva pe care "sa-l pipai si sa urli: Este!”: o paine, 10 oua, o sticla de ulei, 20 de litri de benzina.
Iarna ne era cel mai greu. In primul rand, lumina zilei dura asa de putin! Pe curent electric nu ne puteam baza real mai mult de 5-6 ore pe zi, iar "drepturile” la kilowati erau tare mici. Unii mai curajosi puneau film foto la contor ca sa il faca sa se invarta mai incet. Si noi traiam in delict: ne marisem duzele la aragaz ca sa punem o teava metalica sa putem lumina bucataria la flacara si sa putem avea un pic de combustibil sa incalzim ceva, cand presiunea gazelor era acceptabila. Eu chiar saream calul cu delictele: aveam o pila la o casa de comenzi din sectorul III (si "dreptul” sa comand doar la sectorul IV, dar nu-l puteam "exersa” din lipsa de pile). Intram prin spate, batand la usa un anumit semnal. Daca inauntru nu erau baietii de la Militia economica, intram si cumparam toate minunile pamantului: margarina, salam de vara, ciocolata chinezeasca, tigari coreene, uneori chiar si pulpe de pui! Le ascundeam in sacosa de voiaj si ma prefaceam ca merg la gara. Si mai faceam un delict: dadeam meditatii pe produse: faina, branza, cafea, tigari BT (Bulgar Tabac), uneori carne. Copilul meu gasea ca serile erau fermecatoare: stateam cu totii in bucatarie, singurul loc in care erau mai mult de 15-16 grade, ii povesteam carti pe care nu i le puteam citi la lumina lampii cu petrol. Ma refugiam sa dorm doua ore intr-un pat, complet imbracata, in asternuturi mereu reci, umede si jilave, caci la 12 noaptea suna ceasul si ma apucam de treaba. Era si normal: incepand cu acea ora crestea flacara de la aragaz! Puteam gati. Mai mult, puteam incalzi apa sa ma spal pe bucati, la lighean, sa spal rufele care se uscau in 3-4 zile. Nu cunosc direct nici macar o singura femeie din generatia mea care a dus altfel de viata. Pe scurt: am trait absolut "banal”.
Inainte de Craciun incepea marele exod catre sate. Partidul nu ne mai putea bloca, asa cum o facea in ziua de Paste, cand organiza munci patriotice la curatat rahati si gunoaie din strazi si parcuri. Nu ne mai putea trimite cu elevii nici la rampa Glina sau Catelu, sa selectam o luna de zile din stive uriase cu cartofi stricati si care puteau pestilential, unii care mai puteau fi vanduti la aprozar, cum o facea in fiecare toamna. In lunile de iarna, elevii si profesorii care se imbolnavisera de hepatite in clasicul octombrie cartofaresc tocmai se simteau mai bine de la dieta lor cu ceaiuri si nu puteau pofti la carne de porc. Iarna, cei care puteam, plecam care-ncotro. Unii se intorceau cu valizele pline de sunci, slanina si tuica, in trenuri reci si ticsite de oameni cu sentimentul izbanzii clandestine asupra ratiei "normate stiintific”. In magazine, in afara situatiilor cand se dadeau "drepturile”, nu mai erau decat borcane cu mustar, mazare si ceva conserve cu legume. Noi plecam la Hunedoara, la parinti si la bunica. Acolo aveam un brad frumos, luat pe sub mana si carne pe saturate. Mai mult, in seara de Ajun puteam sa imi iau de o mana bunica si de alta copilul si sa mergem la Biserica Popa Sapca. Eu imi permiteam, caci eram departe de Bucuresti. Mama si tata, nu. Ei traiau intr-un oras mic. Ii vedeau inspectorii, activistii sau securistii din categoria celor excesiv de zelosi si le-ar fi pus dramatic la indoiala capacitatea de a educa (mamei) si pe aceea de a comanda un regiment de artilerie (tatei). Imi amintesc perfect ultimul Craciun din comunism: cel din 1988. Oraselul copiilor se umpluse de figurine de pitici din tabla colorata. Mai era un singur chiosc de dulciuri la care cineva vindea vata de zahar, iar caruselul era oprit jumatate din timp, din lipsa de curent. Baiatul meu se ruga de Mos Craciun sa ii aduca daruri, ca "Nicu nu da nimic!”. Ceausescu era perceput de copii ca un controlor universal de robinete: le putea inchide sau deschide cum il taia capul, inclusiv pe cele cu bomboane.
La Biserica Popa Sapca am auzit si cantat prima oara colindul: "Din an in an sosesc mereu / La geam de Mos Ajun”. Eram cam 30 de oameni acolo, bunici si nepoti, de sau nepolitizati inca si persoane ca mine, refugiate de ochii vigilenti ai controlorilor proprii, in favoarea celor ai unora necunoscuti care nu "raspundeau” de ei. Traiam pe furate un drept abstract: cel la libertatea de a colinda in biserica. Cea mai puternica sursa de lumina in lacasul sfant era sobita de metal, un godin cu carigi incinse: un soare mic si purpuriu. In rest, doua becuri chioare, de 40 de wati si cateva lumanari de seu. Cand am ajuns la finalul colindului: "Dar sunt bordeie fara foc / Iar Maine-i Mos Craciun”…”si nu uita, cand esti voios / Crestine sa fii bun!” ne-am imbratisat si am plans cu totii, un plans sfasietor de frumos, ca o nostalgie dupa o umanitate pe care nu am apucat sa o cunoastem, dar dupa care sufletele noastre tanjeau. Apoi ne-am intors iarasi in intunericul aproape lichid al orasului, un intuneric din care nu stiam daca vom iesi vreodata, nici ca peste un an multi dintre semenii crescuti la fel de pitici, de umili si de infricosati se vor uni sa isi riste viata pentru drepturi, pe atunci, cu totul abstracte: libertatea si demnitatea.
Nota: Nu am vrut sa teoretizez despre comunism si nici nu am putut, cu exceptia cursurilor cu studentii mei. Pentru teoretizare publica ai nevoie de detasare, esti obligat/a sa fii impersonal/a. Nu sunt inca. Tot ce am putut face a fost sa scriu si sa public (impreuna cu Mircea Miclea) un volum au-tobiografic despre experientele traite in comunism si tranzitie, R'Estul si Vestul.
Mihaela Miroiu, politolog
