Din nefercire, putem discuta despre un deznodământ ce părea inevitabil pentru mulți fani ai sportului românesc.
Handbalul rămăsese disciplina care încă ne aducea mari bucurii și care lăsa impresia că țara noastră este capabilă de mari performanțe, într-un peisaj în care societatea, în general, și sportul, în particular, se află, evident, pe o pantă descendentă abruptă.
Momentul în care și handbalul să se resimtă era inevitabil.
Și pentru acest rezultat, dacă suntem pertinenți, trebuie să găsim responsabili nu doar în lotul echipei naționale (printre jucătoare sau antrenori), dar mai ales în rândul celor care conduc destinul sportului din țara noastră și a celor care gestionează administrația publică locală, iar acest lucru nu poate să ne conducă decât la sfera politică.
Îmbucurător, avem tinere jucătoare talentate care continuă să răsară de pe la cluburile noastre, dar care, după cum se poate concluziona și în urma prestațiilor de la turneul final al Campionatului European din acest an, nu au beneficiat de o pregătire tactică la nivelul pretențiilor handbalului actual.
România a reușit să lege participările bune la turneele finale de handbal feminin, tocmai pentru că din școlile din țara noastră plecau spre o carieră în acest sport multe fete.
Cu unul sau două decenii în urmă, pe terenurile de handbal din curțile multor școli se puteau zări multe fete implicate puternic în meciuri de handbal.
De acolo pornește totul.
Exista și implicarea cluburilor sportive școlare, ai căror specialiști mergeau în școli și legitimau copii talentați.
De acolo, drumul era mult mai ușor către un club sportiv la care se poate realiza marea performanță.
Acum, peisajul din curțile unităților de învățământ, în cele mai multe cazuri, este cel puțin la fel de trist ca rezultatul naționalei de handbal la acest turneu final: multe terenuri de sport în condiții jalnice și, chiar și acolo unde sunt practicabile, nu joacă niciun copil pe ele.
Da, acum ne aflăm în pandemie, dar terenurile de sport sunt goale de mulți ani.
CSM Primăria București, dintr-o “gaură neagră”, în alta
Terenurile de handbal din curțile unităților de învățământ preuniversitar sunt pustii pentru că elevii nu mai sunt atrași de sport.
Acest fenomen se amplifică, deoarece cluburile sportive școlare ne lasă impresia că au dispărut.
S-a ajuns la această situație din cauza unei subfinanțări a sportului, ce se încadrează, firește, în sărăcia investițiilor din învățământul românesc.
Sportul joacă un rol esențial în educație, iar, la noi, a fost sacrificat, ca întregul sistemul școlar.
Sportul, la nivel guvernamental, indiferent de culoarea partidului aflat la putere, a fost luat “la mișto”, în derâs, de ani buni.
În urmă cu aproximativ un deceniu, ne amintim de inaugurarea unor săli de sport în care pătrundea apa, după ploaie, sau de terenuri de sport prost executate.
Ei bine, acum, nu mai vedem chiar nimic.
Cea mai bună dovadă că sportul a fost luat în derâdere este mutarea ministerului de resort dintr-o curte în alta.
Ministerul Sportului a fost ba alipit celui al Educației (unde are un loc firesc, dar unde importanța îi era semnificativ diminuată), ba de sine stătător și condus de personaje mai repede din filme proaste de comedie, decât din sfera sportului.
Revenind la performanța negativă a jucătoarelor tricolore la Campionatul European de handbal și legătura acestui rezultat cu politica de pe Dâmbovița, nu putem să trecem peste cazul CSM București.
În mass-media, înainte și chiar și în timpul turneului final, am putut vedea foarte multe materiale în care Cristina Neagu era menționată mai mult legat de scandalul de la CSM, faptul că jucătoarele nu mai sunt plătite așa cum trebuie, conform contractelor.
Evident, oamenii care au fost angajați trebuie să fie plătiți conform contractului.
În mod cert CSM București a fost și este o afacere profitabilă pentru multe persoane din partide, în spatele cortinei performanței sportive.
S-a cheltuit într-adevăr excesiv de mult la acest club care s-a îndepărtat de scopul său, acela de a fi un loc unde copiii din Capitală să învețe și să realizeze sport de performanță.
Vorbim de o echipă cu un titlu de regină a Europei la handbal, care nu are o bază de antrenament și o sală proprie, unde să crească tinere jucătoare.
Lecțiile din fosta Iugoslavie și din țările nordice, din care nu învățăm niciodată
Primarul Nicușor Dan, acum, taie, dar nu acesta este scopul său, nu asta trebuie să facă la CSM București.
Da, trebuie stopată risipa de bani, dar proiectul gândit pentru copiii din București nu trebuie abandonat.
Edilul șef continuă, și în acest caz, să facă exact ce a făcut de la preluarea mandatului: tace și nu face.
O să auzim din partea susținătorilor lui Nicușor Dan ceea ce am auzit și de la cei ai Guvernului Orban: să i se lase timp.
I s-a lăsat timp Executivului Orban și încă așteptăm rezolvarea crizei din Educație.
I se lasă timp și lui Nicușor Dan și, în continuare, nu vedem rezolvată problema termoficării, cum nu vedem nimic bun nici spre CSM București.
Vorbim de o problemă de mentalitate și este clar că nici tinerilor sportivi nu are cine să le insufle un plus de tărie de caracter, cât timp sportul românesc și sistemul educațional sunt gestionate într-un asemenea hal.
Și la acest turneu final al Campionatului European de handbal feminin ne-a fost servită o porție de mentalitate și profesionalism nordic.
Norvegia, campioană pentru a opta oară, din 12 participări.
Aceasta, după ce, în urmă cu doi ani, când România înregistra cea mai bună clasare, Norvegia o înregistra pe cea mai slabă.
Iată, mentalitatea nordică i-a transformat în campioni pe unii, în timp ce mentalitatea românească ne-a tras în jos.
Un exemplu de educație sănătoasă ne-a fost servit, din nou, și dintr-un spațiu ce ne este mult mai apropiat, geografic și nu numai, cel exiugoslav.
Croația, cu un lot improvizat, a reușit cea mai mare performanță din istoria participărilor sale la turneul final: poziția a III-a, după ce a învins chiar gazda Danemarca, în finala mică a competiției.
Întrebarea rămâne dacă am reușit să învățăm ceva din această experiență…
Slabe șanse, deoarece nu este pentru prima dată când ni se întâmplă.
Dar totuși, poate de data asta se lipește ceva.
Mereu ne va rămâne speranța tinerei generații, care pare capabilă de performanță, dar are nevoie de sprijin.
Statul român trebuie să devină un coechipier de încredere al sportivilor noștri, nu un obstacol în plus, cum este în prezent.
