Plecarea la cele veșnice a lui Constantin Bălăceanu Stolnici, căruia unii îi ziceau
“Aristocratul,” la „frageda” vârstă de o lună și jumătate peste sută, a stârnit mii de comentarii. Principala acuză, formulată justificat, e că a turnat la Securitate. Prin anii ’80, a predat autorităților comuniste, poliției politice, harta încăperilor clădirii Radio „Europa liberă” din München. Se speculează că pe baza acestora, ar fi fost ucis Vlad Georgescu, directorul instituției, la acea vreme!
Bălăceanu Stolnici n-a recunoscut niciodată că a turnat la Securitate. Omologul său de generație, Alexandru Paleologu, poreclit Nea Alecu, de-abia a așteptat să vină Revoluția, pentru a mărturisi păcatul.
Dacă expresia “Viii cu viii, morții cu morții” e pur românească, așa și zicerea “păcatul mărturisit e pe jumătate iertat,” cazul merită comentat.
Eschiva de la procesul de conștiință nu-i umbrește opera
Ni s-a reproșat că de ce am scris: “Dumnezeu să-l hodine!” la marea trecere a sa spre eternitate. Unii consideră că era pui de diavol, alții că păcatul lui de a colabora cu Securitatea e de neiertat.
citește și: Salvați sufletul lui Don Marcel!
Ne-am luptat zeci de ani cu Securitatea! Ni s-a reproșat că am tămâiat un torționar. La Judecata de Apoi, se va prezenta – suntem convinși – cu bunele și relele din viață. Dar cine suntem noi, să judecăm? Nu suntem tribunal, nici – Doamne ferește – Parchet General.
Faptul că, în timpul vieții, s-a eschivat de la procesul de conștiință nu e treaba noastră. Niciodată nu ne-am războit cu persoanele care nu se mai pot apăra.
E dreptul marelui vulg să se instituie plenar în instanțe. Să dea verdicte și să-l trimită pe intimat la bara veșniciei!
Ca analiști ai fenomenelor publice și ai vieții post-revoluționare, n-avem calificarea de magistrați. Nu suntem nici Dumnezei, nici Codruțe, care să pună cătușe florilor din cimitir.
““Viii cu viii, morții cu morții,” etimologic vorbind, este o expresie de trecere cu îngăduința creștină de la fapte, la răsplata cerească.
Nu judecăm! N-avem mandat. Dar putem avea o părere despre un context sau o situație? Credem că da.
Omul sau opera? Navigatorul online n-are sextant
Nu despre criza rătăcirilor lumești a “Aristocratului” facem azi “vorbe,” ci despre modul lapidar al unui public, prea posedat de ură, de a emite sentințe.
Trăim în post-adevăr și acesta ne ocupă, nu doar timpul, ci și sinapsele cu invective. Dreptul la discernământ al facultăților mintale e abolit? Într-o lume cocoșată de precaritate, echilibrul rămâne o metaforă sau o figură de stil.
Sigur, ca unul care a suferit de brațul lung al poliției politice, aș putea trimite lesnicios memoria profesorului de la “privat” la stâlpul infamiei. Dar nu o fac. De ce?
Nu suntem Dumnezei pe pământ, să judecăm binele și răul, doar perceptori ai clipei, în stare să etalăm dihotomia unei noi lumi, pătrunse și cariate de morbul urii.
Suntem într-o stază a democrației. Morala e în moarte subită. Colaboraționiștii de sistem sunt sus, pe poziții înalte. Și Bălăceanu Stolnici nu doar că a condus o universitate privată, chiar a înființat-o. De orice poate fi acuzat, dar că nu a fost un mare liberal, asta nu s-ar putea zice.
Butada “Viii cu viii și morții cu morții” poate fi percepută ca un act legitim de apărare al credinței. Vorbitorul se distanțează de subiect. Poate ca e formula de iertare sau de îngăduință.
Cine a scris “Kabbala între gnoză și magie” are o erudiție fantastică. Doar Ioan Petre Culianu a aprofundat cercetările asupra gnozei, ca religie a stăpânilor. A sfârșit cu glonțul în cap.
Au renăscut tribunalele poporului
Când toți judecă în tribunale ad-hoc, e greu să-ți menții echilibrul firii. Visceral, suntem sentențioși, mintoși, doar detașați de noul “Tribunal al Poporului.”
Departe de noi gândul de a fi apărători ai defunctului, dar credința ne recomandă să spunem “Dumnezeu să-l ierte!”
Dacă n-a fost judecat în viață, cu siguranță și-o va primi în cea de Apoi.
Răutatea, gregaritatea și visceralitatea vulgului deprimă orice condiție intelectuală. Suferim de un anevrism sistemic de aortă digitală. Pe țeava lui Nea Țuki, se varsă toate dejecțiile, poreclite judecăți de valoare.
Pe vremea când citeam lucrarea sa de referință “Anatomiști în căutarea sufletului,” ascultam Radio Europa liberă. Ulterior, l-am descoperit printre patricienii liberali. Se ținea mereu de un baston. În acele timpuri, credeam că epatează, ca să fie șic. Nu știam că are artroză. Nici că a fi bătrân e un păcat.
Samavolnicia juraților cultului “Noi suntem deștepții lumii” nu doar că ne deprimă, dar ne și înalță de la cabotinismul social.
Lui Bălăceanu-Stolnici i se datorează înființarea catedrelor de geriatrie, în marile universități de medicină
Licențiat în anii războiului și devenit doctor în 1949, a avut șansa colaborării cu Ana Aslan, creatoarea unei școli unice în lume. Acolo, zic arhivele CNSAS, ar fi semnat adeziunea de colaborator al Securității, cu pseudonimul “Laurențiu.” Chiar dacă documentele din arhive nu probează culpa de poliție politică, rămâne în memoria timpului său un turnător. Dar asta nu-i anulează opera științifică. Și Gunther Grass a colaborat cu regimul nazist, dar cărțile sale nu sunt arse în piețe publice.
Nu suntem Dumnezei, cum nu suntem judecători. Da? Sigur că da, Securitatea a fost o instituție criminală. Rămâne ca istoria să o condamne sau să o ridice în slăvi.
Cu îngăduința cititorului nepătimaș și nerevanșard, putem să spunem că profesorul Constantin Bălăceanu Stolnici rămâne fondatorul unei discipline unice în lume: geriatria. Nu cred că prin această recunoaștere, merităm să fim puși la indexul gânditorilor de tip „omul face pluta pe apă.”
A murit un om. S-a stins o epocă! Am mai pierdut un profesor de condiție. N-a cerut nimic de la societate. Păcatul său e că nu s-a mărturisit. A murit, cum s-ar zice, neîmpărtășit. Va da socoteală pe lumea cealaltă?
A scăpat de judecata pământeană. Și de aici – frustrările unora care n-au turnat, dar nici nu au băut în urma vreunui isprăvi, numite cordial performanță.
A stigmatiza e o ușurare a ființei, mai greu e să compui o operă.
VOCILE LUMII
Zaharia Stancu
Scriitor
“Morții cu morții, viii cu viii. Mortul nu mai are nevoie de nimic. Viului i se face foame, i se face sete. Trebuie să-i dai să mănânce, trebuie să-i dai să bea. (citat din Zaharia Stancu)
