Ideea că, până în 1850, nu exista impozit pe venit și oamenii plăteau doar o taxă simplă către rege, pare azi o utopie fiscală.
De atunci încoace, statul a devenit o ființă flămândă, cu o gură care nu se mai satură. A inventat impozitul pe venit pentru a finanța războaiele, adică moartea. Apoi a inventat TVA, o a doua mușcătură din același măr. Iar mai târziu, a început să taxeze și ceea ce deja ai cumpărat cu bani taxați: casa, terenul, mașina.
E ca și cum ți-ai plăti biletul la teatru, apoi ai fi obligat să plătești taxa pe scaun, pe respirație și, la final, pe aplauze.
În România, 70% din munca unui cetățean mediu ajunge, direct sau indirect, la stat. Ce primește românul în schimb? Sănătate? Educație? Drumuri? Nu! Primește promisiuni. Primește lecții de etică de la miniștri cu palate. Primește amenzi, hârtii, ghișee și resemnare.
Statul modern, așa cum funcționează în România, nu mai e un partener al cetățeanului. E un fel de stăpân invizibil, un hoț cu acte în regulă, care ți-a intrat în casă de generații, îți cere partea lui din ce muncești, din ce cumperi, din ce deții, și dacă te plângi, îți spune că „așa e legal”.
Pretinde că te protejează, dar te penalizează pentru fiecare pas. Muncești mai mult? Plătești mai mult. Cumperi o casă? Plătești din nou. Vrei să te dezvolți? Ești suspect. Vrei să pleci? Ești vinovat.
La întrebarea, dacă „este moral ca statul să ia 70% din veniturile lunare?”, răspunsul nu este despre moralitate. E despre abuz. E despre cum o societate se poate prăbuși, când cei care muncesc simt că trăiesc nu pentru a-și construi un viitor, ci pentru a susține o structură care nu mai lucrează în interesul lor.
Reformăm sistemul de taxare, dar cui servește, cu adevărat, statul? Căci dacă răspunsul e „lui însuși”, atunci nu mai trăim într-o democrație fiscală, ci într-o colivie, cu iluzia libertății economice.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
