Un bătrân gârbovit și nins în păr cerșește la un colț de stradă din Bucureștiul vechi. E cunoscut de cei din jur. Poveștile lui cu tâlc sunt gustate de tineri. Cele mai savuroase sunt legate de timpul care – pentru unii – se dilată, iar pentru alții – se contractă. Îi dau zece lei. “Șe lucri, meștere?” Îl salut camaraderește, precum altădată paurii mei din Banat își dădeau ziua bună. “Stau de șase!” – îmi răspunde șoptit, ușor conspirativ. “E bine că faci ceva,” zic și eu, ca să nu tac.
Dau să plec. Ghiara curiozității mă trage, însă, înapoi. “Dar se fură ceva pe aici?” – îl chestionez. Precum un copac bătrân își răsfiră crengile prin creștet și oftează. Un lung căscat mă sperie. “Ți-e rău, amice? – încerc să dreg busuiocul. “Nu. Mă simt ca la 20 de ani. Aș cumpăra timp, dar n-am bani.” Intr-un joc. Păi, scriem împreună o poveste și o viralizăm, îi pun oferta pe genunchi. Era să uit. Deja mă pusesem ciuci, ca să putem vorbi de la egal la egal și să ne privim mai bine-n ochi. “N-am nimic de vândut,” îmi zice nervos, cu tonul ridicat. Insist. Schimb registrul. “De ce stai de șase?” Curiozitatea nu omoară pisica de lângă el, ce-i sare-n brațe. O mângâie afectuos. Doi pribegi, îmi zic în gând. Continui să sper că obțin ceva. Îl străpung cu privirea. Dă capul pe spate, în semn de concediere.
Aflarea-n treabă la români
“De ce stai de șase?” Trântesc a treia oară curiozitatea, pe un ton de procuror DNA. “De prost, tinere!” “Cum așa? Păi, statul de șase,” zic eu, e vigilența unuia dintr-o echipă pusă pe rele. Mai precis, a banditului care rămâne în stradă, când colegii săi sparg vreo bancă sau fură ceva din magazin.
“Of, amice, mă plictisești. Ți-am spus că n-am timp.”
Mă ridic greu din neputința aflării în treabă.
“Dacă nu știi, afli acum de la mine că, atunci când se iese la furat, cel mai prost stă de șase, iar ăia mai cu luare de mână și mai sprinteni sar gardul și îndeasă desagii,” derulează o epopee cunoscută de toți din copilărie. “Să stai de șase, pentru cine?” – insist, precum polițistul cu cererea permisului de ședere.
Fumul care provoacă vulcanii memoriei
“Amice, stau de șase și atât.” Îi întind un trabuc pe care-l aveam în rucsac. Se luminează rapid, precum o scânteie-n noapte. Îl aprinde tacticos și cu meșteșug, semn că știe omul cum se consumă o Havană. Îl las în pace, să-i tihnească, iar fumurile să-i provoace vulcanii memoriei să erupă. În timpul ăsta, mai citesc ultimele știri. Crispat de tensiunile ultimelor războaie, par absent din dialogul cu bătrânul, lăsat pradă obiceiurilor boierești. După un decar de timp, cât se fumează o jumătate din visul cubanez, îl simt mai luminat. Și mai vioi. Când să-l întreb de unde a învățat să fumeze țigări de foi, îmi sare cu explicația. “Mă întrebi de ce stau de șase? Păi, să-ți spun! Aflu recent că un tânăr scriitor de la mine din sat a scris o poveste despre Tișu Pricopsitu, ajuns mare baștan. Cică a strâns averi peste măsură și că vrea să-l răsplătească pe Ghiță al lui Cârnu și nu-l găsește. E plecat prin lume.” “Dar cine e Ghiță al lui Cârnu?” sar eu.
“Era la noi în sat un băiat bolnăvicios, cu brațele stafidite, alburiu la față, fără chef de nimic. Adormea în clasă de prost ce era. Băieții deștepți îl foloseau când mergeau la furat. Odată, au tăbărât peste livada lui Cârnu ăl bătrân. Pe mine m-au pus să stau de șase. Au încărcat desagii cu gutui și mere. Mi-au lăsat o prună. De prost ce eram, le-am mulțumit. Nu mi-am dat seama că furau din poamele Tataie. De prost ce eram, am dat din cap,” zice mai pătimaș.
Cine e Ghiță al lui Cârnu?
„Și pe unde e acum Ghiță al lui Cârnu?” – risc o întrebare investigativă. “Îl ai în fața domniei tale, Coane. Eu sunt Ghiță al lui Cârnu. Păzesc casa de bani a lui Tișu Pricopsitu.” “Deci, ai de lucru” – răspund eu bucuros. “E o fentă seiful de sus” (din apartamentul conspirativ) -îmi zice, ridicând degetul spre un balcon stocojiu crăpat.
“Băieții sunt la guvernare. Sus e doar un loc în care se fac combinații.” “Ce fel de lucruri se întâmplă?” întreb introspectiv. “Eh, și tu. Se-ntâmplă lucruri mari.”
citește și: Mitralierea Generalului
Dialogul se frânge după ce o femeie întinde piciorul peste lădița sa cu bănuți de pomană. Bătrânului îi sticlesc ochii. Surprind admirația. Dau să plec. Să nu sparg intimității rostul. Nu-l salut, semn că revin. Mă duc la un chioșc de ziare să caut “România liberă” și “Dilema veche” – edițiile tipărite. Una e online-ul și altul e mirosul de plumb.
Cumpăr de la Luca, alt pricopsit, covrigi calzi. Mă reped să îi dau moșului, părăsit de femeia cu picior înalt și pantof de cosânzeană.
“Uită-te la mine, am aproape nouăzeci de ani” – îmi zice, trăgându-mă de umăr spre el. “Mulți înainte, tinere!” Risc eu o glumă, pe nepusă masă. Îi deschid, ca prin minune, sufletul. Zâmbește ștrengărește. “Îți spun un secret, dar să nu mă spui la tine la zăitung.” Era să uit. Omul studiase la Berlin. “Ca să vezi cât de prost sunt, n-am știut până acum că Ghiță al lui Cârnu sunt eu, iar Tișu Pricopsitu e fiul putorilor satului.” Râde cu poftă. Îi spun că și eu mă conduc după principiul: „să râdem de ei.”
Trai pe vătrai
„Sănătate și virtute, să avem ce bea și …ce mânca!“ Îl salut, fericit că am smuls un mic pretext de editorial. Mă oprește. “Mai șezi puțin! Mă bucur de pensia pe care mi-o dau ăîa de sus, din munca mea de nefăcut nimic toată viața, tolănit prin fotoliile ținutului de șase. Statul îmi dă gratis pilule. Primăria îmi plătește ajutorul social. Așa m-am decis să fac ce am făcut toată viața: stau de șase, să fure ei până nu mai pot căra!” Se așază din nou pe scăunelul său soios.
Îi zic șmecherește #slavă muncii bine făcute. Îmi răspunde: “mergi voios, tinere Ghiță al lui Cârnu.” “Mă crispez. Cum? Eu – Ghiță? Mi-a văzut picioarele strâmbe de la fotbalul jucat prea mult? Întorc capul cu o privire vitriolantă, acid curat. “Mergi sănătos!,” mă îndeamnă pișichierul bătrân. “Toți românii stau de șase, să fure multinaționalele cât mai mult,” e concluzia finală a unui dialog care s-ar putea externaliza, ca o largă perspectivă pentru țară.
Are dreptate bătrânul. O țară întreagă stă de șase, ca să se poată fura pe ea însăși!
P.S. Eseul este inspirat din folclorul urban al Bucureștiului. Nu-l căutați pe bătrânul meu!
Vocile lumii
Adevărul
„Intrată în argoul tuturor aviatorilor în limba engleză („Watch your six”), expresia s-a răspândit rapid în toate limbile, devenind expresia absolută a statului de veghe, fie că asta se întâmplă în situaţii pozitive (cum ar fi protejarea unui camarad în luptă), fie că are ca scop ţinerea oamenilor legii departe de un răufăcător. Interesant este că în lumea infractorilor exista deja o expresie asemănătoare, încă de prin secolul al XIX-lea, dar în limba franceză: „vingt-deux, voilà les flics”, adică „22, vin poliţiştii”. Însă expresia nu s-a consacrat, poate şi pentru că limba engleză a fost dominantă, în ultimul secol, în a impune cuvinte noi în celelalte limbi,” scrie Adevărul.
