Două reactoare oprite simultan la Cernavodă ne fac să vedem dincolo de o problemă tehnică, o vulnerabilitate energetică. Vorbim obsesiv despre „securitate strategică”, despre poziție regională și independență energetică, dar ajungem, din nou, să stăm cu ochii pe importuri, exact în momentul în care avem cea mai mare nevoie de stabilitate.
Sigur că oprirea programată a Unității 1 era necesară. În nuclear, improvizația nu există. Sigur că securitatea trebuie să fie mai importantă, decât presiunea economică sau politică. Problema reală este alta: faptul că România pare mereu la limita unei avarii de sistem, atunci când pierde o singură piesă importantă din infrastructura critică.
Cernavodă producea aproape o cincime din consumul țării. Practic, două reactoare au ținut ani întregi în spate iluzia că avem un sistem energetic solid. În realitate, avem un sistem fragil, dependent de conjunctură, de vreme, de importuri și de câteva companii-capcană, considerate „prea importante ca să cadă”.
Și mai grav este că România vorbește de ani de zile despre investiții energetice strategice, despre reactoarele 3 și 4, despre SMR-uri, despre tranziție verde și independență. Dar între discurs și realitate există un gol uriaș. Infrastructura îmbătrânește, consumul crește, iar statul reacționează mereu, după ce apare problema, niciodată înainte. În astfel de momente se vede diferența dintre o țară care administrează viitorul și una care doar gestionează crize. Pentru că energia nu mai este de mult doar economie. Este securitate națională, stabilitate socială, este putere geopolitică.
Iar imaginea României care importă masiv energie, în timp ce ambele reactoare nucleare sunt oprite, ne arată că suntem mult mai vulnerabili, decât ne place să credem. Iar faptul că trăim în țara construită, parcă, pe ideea că „merge și așa”, ne va lovi într-o zi, în care nu va mai „merge și așa”.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube