„Vorba lungă, sărăcia omului”, spune o zicală foarte potrivită vremurilor de azi. Nu cred deloc că este întâmplător faptul că românii au râs și criticat totodată obiceiurile proaste sau greșelile de comportament. Sigur, în spatele fiecărei astfel de propoziții înțelepte stau gânduri foarte serioase și profunde, iar personajele care cad „victime” unui astfel de „tratament” ironic își merită din plin caracterizările.
Problema cea mai acută este, în opinia mea, potrivirea tot mai evidentă a proverbelor și zicătorilor cu personajele politice de azi. Iar o adaptare a unor astfel de propoziții venite din trecut poate fi chiar amuzantă. Mă gândesc, de exemplu, la: „cine sapă groapa altuia, ajunge președinte de partid”. Sau: „capul plecat va fi numit mereu într-o funcție care-l depășește”. Sau, dacă îmi mai permiteți un exemplu de astfel de transcriere, putem spune că „ai carte, ai parte” a evoluat la „ai diplomă, nu contează cum ai obținut-o, dar ai parte!”
Lăsând deoparte acest exercițiu literar-umoristic – vă las pe dumneavoastră să îl continuați dacă vă place – este tot mai limpede că funcționarea României este tot mai anevoioasă. Oamenii trăiesc de azi pe mâine, sunt mereu în situația de a face față unor valuri de scumpiri și, foarte grav, clasa politică românească se dovedește tot mai neputincioasă. De parcă nu ar putea să răspundă prin fapte niciunei provocări.
„Ne-am săturat de gargară!”
Am pus între ghilimele propoziția de mai sus pentru că nu îmi aparține. Ea a fost rostită la ultimul congres liberal de unul dintre vorbitori. Și, chiar dacă este o expresie complet nepotrivită limbajului pe care îl așteptăm de la politicieni, trebuie să recunosc faptul că rezonez cu înțelesul acesteia. Ne-am săturat de vorbe goale! Ne-am săturat de abundența de cuvinte rostită la tot pasul și la toate nivelurile, cuvinte care nu înseamnă în realitate nimic. Nu au acoperire în viața oamenilor. Iar viața oamenilor devine, cum spuneam, tot mai grea.
Vă voi da câteva exemple pe care, ca să rămânem în paradigma unor fraze de efecte, le putem grupa sub sintagma „așa nu se mai poate!”
Până când podurile noastre se vor prăbuși? Cum a fost posibil ca podul acela din județul Neamț, care a costat o grămadă de bani, să fie atât de prost proiectat sau executat încât să se prăbușească?
Cum a fost posibil ca un banal foișor să se prăbușească și să ucidă un om și să rănească pe alții?
Cât timp vom mai fi campionii Europei la accidente rutiere din cauză că nu avem șosele și autostrăzi civilizate? Ca să fiu exact, lângă aceste motive trebuie adăugate calitatea autoturismelor (oamenii fără resurse materiale solide nu pot cumpăra decât mașini vechi) și chiar și scandalurile din diverse inspectorate de poliție care au făcut trafic cu permise de conducere.
Rămânând la acest capitol: cât timp ia unui stat normal să construiască o autostradă între Ploiești și Brașov? De 32 de ani se tot studiază această „problemă”…
Până când trenurile vor merge viteza melcului?
Când vom ajunge să nu ne mai temem că spitalele nu vor mai lua foc? Sau nu vor mai îmbolnăvi pacienții cu infecții nosocomiale?
Cât timp va mai fi capitala noastră, București, campioană europeană la frig în case, la poluare, la spații publice neîngrijite?
Lista exemplelor este extrem de lungă, s-ar putea scrie sute de cărți despre eșecurile pe bandă ale clasei conducătoare a României.
Incompetența are două consecințe imediate: orice proiect se construiește prost și, cea de-a doua, nimeni nu răspunde pentru deciziile sau proiectele greșite. Din perspectiva mea, de medic și profesor, mi se pare uluitor faptul că există oameni care vor să fie politicieni, vor să ia decizii în numele nostru, iar pentru acest lucru sunt capabili de orice, mai puțin de a aduna știință de carte și comportament etic!
Nu vreau deloc să emit judecăți de valoare. „Nu există pădure fără uscături”, zice vorba veche. Dar senzația pe care o trăiești în România aceasta de astăzi, membră a Uniunii Europene, este că uscăturile domină zona de decizie. Felul în care înaintăm în veac nu are nici măcar ritmul lent „pas-cu-pas”. Suntem mai degrabă în paradigma „un pas înainte, doi pași înapoi, c-așa e hora pe la noi!”
Dacă e să privim lucrurile din cea mai simplă perspectivă, aceea a cetățeanului care plătește pentru toate erorile statului, sigur că vom înțelege starea de nemulțumire generală. Continua expunere a „ciorii vopsite” din mâinile politicienilor nemulțumește pe bună dreptate.
Dincolo de incompetența general răspândită, mai am, și cred că nu doar eu, o nedumerire: oare acești oameni nu trăiesc în România? Au reușit să se izoleze atât de bine în casele și mașinile lor cu girofar încât nu mai văd în jurul lor nimic? Cei mai mulți dintre ei par să nu mai locuiască în România… Sigur, întrebarea are caracter retoric, nu mă aștept ca președintele sau premierul sau vreunul dintre „marii” demnitari ai statului să răspundă
Pe vremea deja veche a lui Ceaușescu, circula o dorință spusă șoptit prin care oamenii spuneau că îi doresc dictatorului să stea într-un apartament de bloc, fără căldură și fără apă caldă și cu pâine, ulei sau zahăr pe cartelă. Fără mașini cu girofar. Cu autobuzul. Era traducerea unui alte zicale: „după faptă, și răsplată”.
Astăzi, când este limpede că trăim în două Românii – una a feudalilor incompetenți și alta a poporului cuminte – a revenit și această zicală în actualitate. Cum ar fi ca guvernatorii să locuiască la bloc, în Drumul Taberei sau în Militari (legătura între numele cartierelor bucureștene și cei doi demnitari este întâmplătoare!), să meargă la serviciu cu tramvaiul sau cu metroul, să meargă la cumpărături la magazinul din colț și să dea bună ziua la vecini. Dar nu „bună ziua ți-am dat, belea ne-am căpătat!” Este că nu se poate concepe așa o imagine în România de azi?
Închei cu o altă zicere veche: „fudulia e rudă cu…” Știți restul propoziției.
Vă doresc tuturor sănătate și umor, ne-am săturat de gargară!
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News!
