Devenit analist al Realităţii, s-a însiropat cu zaţul propagandei. Era de nerecunoscut de unde atâtea convingeri. Un luptător cu argumente fine împotriva clasicizării literaturii române, un postmodern cu ştaif şi polemică demnă de postumani, s-a coborât în critica raţiunii politice, fără a se elibera de zgura ideologiei. Îl vedea pe Dragnea vinovat până şi pentru pârlirea mistreţilor şi arderea lor pe rugul vânătoresc, de parcă vânătoarea a devenit o acţiune ilegală. Omul părea posedat de misiune. Din cafegiu critic, a devenit lustragiu al platourilor cu scobitori înţepătoare în gâtul Marelui vânător, cunoscut până mai ieri ca mare ştiucar.
Pe vremea când păstorea cenaclul de luni, intelectualul avea rafinament. Critica lui era o înălţare. Erudiţia lui părea de neatins de particularii scrisului. Stilul îi conferea o aură, promitea să devină noul magistru al istoriei literare.
A coborât din Pantheon direct în arena cu lei. Din intelectual critic, a devenit propagandist de serviciu. Mă tot miram de unde are atâtea certitudini că Dragnea e patronul Tel Drum. Întrebări succesive nu i-au putut scoate vreo probă. Nici că între urechile mistreţilor s-ar fi aflat acţiunile la purtător ale omului care sfidează printre mustăţi jurnaliştii noilor vremuri, în care întrebările sunt şoptite prin cască, nu liber alese, ca pe timpurile presei de altădată.
Optzecistul îşi consumă timpul prin platouri. Trăieşte în bula crucificării zilnice a liderului PSD. Nu poate ieşi. E ca un gladiator pregătit să sfâşie. Şi-a pierdut spiritul polemic, armura fină a cuvintelor meşteşugite, critica de rezonanţă a pus-o custode în căsuţa cu antenuţe din pădure. Ilaritatea poetică s-a pierdut. Omul confirmă platitudini, fără a-şi da seama că Tel Drum e o ţintă de rută, o deviaţie de traseu, nicidecum un Axis Mundi.
Tot pe televiziunea de propagandă a sistemului a apărut în ultima perioadă un alt intelectual critic, loţiune acidă, care i-a făcut pe protestatari protestanţi. Ce-i la gura lui e ca la capra podului. Memoria colectivă e scurtă. Boborul de tele-watch nu ştie că, în urmă cu vreo două decade, lupta pentru aducerea minerilor la Bucureşti, deşi vremurile se schimbaseră. Slujea la Iliescu, la fel cum slujeşte azi slujirea pură, acel nimeni de calibru împărătesc, fără ţoale pe el, dar prezentat drept magistru al salvării.
Despre omul cu loţiuni fine, care vede într-un călău slujirea pură, n-ai ce să mai zici. S-au scris tomuri despre cum a înălţat injuria la rang de virtute. E omul legat de un trecut. Doar o simplă fotografie cu Brucan din 1990 ne dă de gândit dacă nu a fost pregătit pentru dreapta contrafăcută.
Intelectualii din Vest au fie fraze memorabile, fie şcoli de gândire. Unii sunt de stânga, alţii de dreapta. Nimeni nu recunoaşte însă apartenenţa la mişcarea năşită pe Monte Veritas într-o toamnă desnudă. Coborârea de la catedră în canalul de sistem e pentru mulţi sinucidere pură. Preferă aerul înălţimilor, tensiunilor de moment.
Ştefan Augustin Doinaş a scris „Mistreţul cu colţi de argint“. Vânătorul era doar sugerat. Dar dacă i-ar fi pronunţat direct numele nu şi-ar fi pierdut din aura misterului? A fost un opozant tăcut. Nu şi-a ridicat disidenţe. N-a făcut din rezistenţa prin cultură o formă de distopie axiologică. Nici n-a avut un Jurnal secret, ars de tovarăşii din Securitate.
Un alt intelectual de la Humanitas s-a simţit dator (sau împins) la analiză politică. Omul pare că n-are de ales. Sub Liiceanu – ideologie pură – scriitorii buni devin patria a priori sub drapel. Se scot ultimii rândaşi la rânit grajdurile lui Augias. E semn că simbriaşii Popotei şi cucuvelele sistemului nu-s de-ajuns. Sistemul a scos artileria grea din rândurile prestigioşilor care îşi transferă aura de credibilitate către un hău numit guvern paralel. Dacă-i întrebi pentru cine luptă, n-au răspuns. Sunt doar cu veninul în dinţi şi cu ancheta pe WhatsApp.
Intelectualul – se zice – este omul care are îndoieli, doar prostul e posedat de certitudini.
